— Nu contează de unde ştiu, răspunse Harry, închizând

ochii pentru o clipă, din cauză că cicatricea îl arse, şi văzu, ca  într-un film, imaginea unui om pe strada principală din  Hogsmeade; acoloera încă întuneric, fiindcă era mult mai în  nord. I-aţi spus Ştim-Noi-Cui că Gregorovitch avea bagheta?

— Era un zvon, şopti Ollivander. Un zvon din urmă cu ani şi  ani, cu mult timp înainte să te naşti tu! Cred că însuşi  Gregorovitch a fost cel care 1-a răspândit. Iţi dai seama cât de benefic ar fi fost pentru afacerea sa: faptul că studia şi copia  calităţile Baghetei din Soc!

— Da, îmi dau seama, spuse Harry şi se ridică. Domnule Ollivander, vă mai întreb un singur lucru şi după aceea vă  lăsăm să vă odihniţi. Ce ştiţi despre Talismanele Morţii?

— Despre ce anume? întrebă creatorul de baghete, complet derutat.

— Despre Talismanele Morţii.

— Mă tem că nu am idee despre ce vorbeşti. Este tot ceva în legătură cu baghetele?

Harry privi chipul supt al lui Ollivander şi îl crezu că nu se prefăcea. Nu ştia de Talismane.

— Vă mulţumim, spuse Harry. Vă mulţumesc foarte mult.

Acum vă lăsăm să vă odihniţi. Ollivander păru jignit.

— M-a torturat! zise el cu respiraţia tăiată. Blestemul  Cruciatus... nici nu ştii...

— Ba da, spuse Harry. Chiar ştiu. Vă rog să vă odihniţi. Vă  mulţumesc pentru tot ce mi-aţi spus. Îi conduse pe Ron şi pe Hermione în jos, pe scări. Harry îi zări pe Bill, Fleur, Luna şi  Dean stând la masa din bucătărie, având ceşti cu ceai în faţa  lor. Ridicară cu toţii privirea spre Harry, când apăru în

prag, dar îi salută doar cu o mişcare a capului şi merse mai  departe, în grădină, cu Ron şi Hermione după el. Movila  roşiatică de pământ sub care se odihnea Dobby era drept în faţă  şi Harry se duse din nou lângă ea, în timp ce cicatricea îl durea  din ce în ce mai tare, cu fiecare clipă care trecea. Acum făcea un  efort imens să blocheze viziunile care se năpusteau asupra lui,  dar ştia că nu mai trebuia să reziste decât puţin timp. Avea să  cedeze cât de curând, pentru că trebuia să ştie dacă teoria sa  era corectă. Nu mai trebuia să facă decât un ultim mic efort,  pentru a le putea explica lui Ron şi Hermionei.

— Gregorovitch a avut Bagheta din Soc, cu mult timp în  urmă, spuse el. L-am văzut pe Ştim-Noi-Cine încercând să îl  găsească. Când a dat de urma lui, a descoperit că nu mai era la  Gregorovitch: i-o furase Grindelwald. Nu ştiu cum a aflat Grindelwald că era la Gregorovitch — dar dacă Gregorovitch a  fost atât de nesăbuit, încât să lanseze zvonul, nu putea să fie prea greu.

Cap-de-Mort era la poarta Şcolii Hogwarts; Harry îl văzu stând acolo şi văzu şi felinarul apropiindu-se din ce în ce mai  tare în lumina dinainte de răsărit.

— Şi Grindelwald a folosit Bagheta din Soc pentru a deveni puternic. La apogeul puterii sale, când Dumbledore a ştiut că  era singurul care îl putea opri, s-a duelat cu Grindelwald şi 1-a

învins, luând Bagheta din Soc.

— Dumbledore a avut Bagheta din Soc? făcu Ron uluit. Dar atunci... unde este acum?

— La Hogwarts, spuse Harry, străduindu-se să rămână  alături de ei, în grădina de pe stâncă.

— Atunci, hai să mergem! spuse Ron cu patimă. Harry, hai  să mergem să o luăm, înainte să o ia el!

— Este prea târziu pentru asta, zise Harry.

Nu se putu abţine; se apucă de cap, din dorinţa de a mai rezista un pic presiunii. Oare bătrânul nesăbuit chiar îşi imaginase că  un mormânt din marmură sau moartea aveau să apere bagheta? Crezuse oare că Lordului întunecat îi va fi frică să îi  jefuiască mormântul? Mâna care semăna cu un păianjen se năpusti şi smulse bagheta din mâinile lui Dumbledore. Când o luă, din vârf ţâşni o ploaie de scântei, scăpărând deasupra  corpului neînsufleţit al fostului proprietar, pregătită, în sfârşit,  să servească unui nou stăpân.

— Ştie unde este. In clipa asta este acolo.

— Harry! spuse Ron mânios. De cât timp ştii asta? De ce ai pierdut timpul? De ce ai vorbit mai întâi cu Socotici? Am fi  putut să... am mai putea încă să...

— Nu, spuse Harry, lăsându-se în genunchi pe iarbă.

Hermione are dreptate. Dumbledore nu a vrut să o am eu. Nu a  vrut să o iau.

A vrut să găsesc Horcruxurile.

— Este bagheta imbatabilă, Harry! gemu Ron.

— Nu trebuie să... Trebuie să găsesc Horcruxurile.

Şi acum, totul deveni rece şi întunecat. Soarele abia dacă se vedea dincolo de linia orizontului, în timp ce el mergea parcă  plutind alături de Plesneală, înaintând pe domeniu,  îndreptându-se spre lac.

— Voi veni şi eu la castel, cât de curând, spuse el cu vocea  sa stridentă şi glacială. Acum, pleacă.

Plesneală făcu o plecăciune şi porni înapoi de-a lungul potecii,  cu pelerina fluturând în urma sa. Harry merse încet, aşteptând până ce dispăru silueta lui Plesneală. Nu era indicat ca  Plesneală sau oricine altcineva să vadă unde mergea. Dar toate ferestrele castelului erau întunecate şi putea să se strecoare neobservat. Într-o fracţiune de secundă aruncă asupra lui  însuşi o Vrajă de Deziluzionare care îl făcu invizibil, astfel încât  nici măcar el singur nu se mai zărea. Merse mai departe, în  jurul lacului, privind silueta castelului mult iubit, primul său regat, dreptul său din naştere...

Era acolo, lângă lac, se oglindea în apa întunecată. Mormântul din marmură albă, o pată fără sens în peisajul familiar. Simţi  din nou valul acela de euforie controlată, sentimentul năvalnic  că este îndreptăţit să distrugă. Ridică vechea baghetă din lemn  de tisă: ce bine s-ar fi potrivit că aceasta să fie ultima sa faptă  măreaţă. Mormântul se despică pe jumătate, pe toată lungimea  sa. Silueta acoperită cu giulgiul era subţire şi prelungă, aşa  cum fusese şi în timpul vieţii. Ridică din nou bagheta.

Giulgiul se dădu în lături. Avea chipul translucid, palid, supt,  dar conservat aproape perfect. Ii fuseseră lăsaţi ochelarii pe nasul strâmb; îi veni să râdă batjocoritor. Dumbledore avea  mâinile împreunate pe piept şi ea era acolo, prinsă dedesubt,  îngropată împreună cu