mai semnificativ produs în relaţiile internaţionale după încheierea primului război mondial (în afara refuzului Statelor Unite de a intra în Liga Naţiunilor) a fost încheierea Tratatului de la Rapallo, semnat de guvernele sovietic şi german la 26 aprilie 1922, în timpul Conferinţei internaţionale de la Genova, spre surpriza întregii lumi. Conferinţa fusese convocată pentru a rezolva problemele politice şi economice ale Europei Centrale şi de Est rămase în suspensie după încheierea Tratatului de la Versailles şi pentru a sprijini reintegrarea Rusiei şi a Germaniei în comunitatea internaţională. Genova a fost prima întrunire internaţională postbelică la care cele două ţări erau invitate. Manevrând fără ştiinţa organizatorilor, Moscova şi Berlinul au pus la punct un tratat separat, susceptibil să dea peste cap conferinţa şi să exacerbeze disensiunile dintre învingătorii şi învinşii primului război mondial – un ţel pe care Moscova îl urmărea cu obstinaţie.

Germania avea toate motivele să dorească o reconciliere cu Rusia. Berlinul fusese înainte de 1914 principalul partener comercial al ruşilor şi nu era dispus să piardă această poziţie în faţa Angliei şi a Statelor Unite. În cursul anului 1921 şi în primele luni ale lui 1922, guvernul sovietic a purtat discuţii intense cu industriaşi germani, vizând un plan amplu de sprijinire a reconstrucţiei economiei sovietice de către Germania. Considerentele de ordin geopolitic jucau însă un rol şi mai important. Germania era sufocată de termenii Tratatului de la Versailles, care o redusese la un stalul de paria, interzicându-i să menţină o armată semnificativă. Mulţi germani aveau sentimentul că ţara lor şi-ar fi putut recâştiga statutul de mare putere numai printr-o alianţă cu Rusia Sovietică, un alt paria al comunităţii internaţionale.

Pentru Moscova, înrăutăţirea relaţiilor dintre Germania şi Aliaţi constituia un obiectiv primordial de politică externă. Ruşii urmăreau pe de altă parte să atragă capital german şi să obţină echipamente militare şi know-how. Înfrângerea suferită în războiul cu Polonia dăduse Kremlinului măsura înapoierii forţelor sale armate; în ciuda victoriei din războiul civil, Armata Roşie se dovedea inferioară chiar şi unei armate occidentale de rangul al doilea. Ea trebuia modernizată, obiectiv care nu putea fi atins decât cu sprijin german. Istoria face ca interesul Rusiei de a primi asistenţă militară din partea Germaniei să fi coincis cu nevoia acesteia din urmă de sprijin rusesc în ocolirea prevederilor Tratatului de la Versailles, care interziceau germanilor să achiziţioneze tancuri, avioane de război, artilerie grea şi gaze toxice de luptă. Generalul von Seeckt, comandantul Reichswehrului, era principalul promotor al cooperării militare ruso-germane, desfăşurată în cel mai mare secret începând cu 1919 şi mai ales după martie 1921. Această cooperare avea să continue până în septembrie 1933, nouă luni după venirea la putere a lui Hitler, contribuind la pregătirea celor două ţări în vederea viitorului război mondial, a cărui declanşare era dorită şi încurajată de amândouă.

Oricât de mari ar fi fost beneficiile potenţiale ale cooperării cu sovieticii, germanii se fereau să încheie cu Moscova un tratat oficial, de teama unei posibile reacţii a Aliaţilor. Diplomaţii sovietici i-au convins să treacă peste ezitări, folosindu-se de o stratagemă la care Stalin avea să recurgă cu şi mai mult succes în 1939 – anume lăsând să se înţeleagă că erau gata să încheie un tratat separat cu Aliaţii. Diplomaţia germană a înghiţit momeala. În plină desfăşurare a conferinţei, cele două ţări au semnat la Rapallo, localitate în apropiere de Genova, un acord bilateral menit să reglementeze relaţiile dintre ele. Cele două părţi restabileau relaţii diplomatice oficiale, îşi acordau reciproc statutul de partener privilegiat şi renunţau amândouă la despăgubirile pretinse anterior în urma primului război mondial şi a decretelor sovietice de naţionalizare. Tratatul de la Rapallo a făcut să eşueze Conferinţa de la Genova, care fusese organizată cu scopul de a rezolva prin consensul părţilor toate problemele aflate în suspensie şi de a pune capăt izolării Rusiei şi Germaniei în raport cu restul comunităţii internaţionale.{50}

Momentul Rapallo a marcat începutul unei dezvoltări rapide a schimburilor comerciale sovieto-germane, în defavoarea comerţului dintre sovietici şi britanici; în anii 1922-1923, o treime din importurile ruseşti proveneau din Germania. Lucru şi mai important însă, Rapallo a deschis calea unei colaborări militare strânse între cele două ţări. Germanii au construit în câteva oraşe din Rusia instalaţii de producere şi testare a unor categorii de arme interzise lor prin Tratatul de la Versailles. Cea mai importantă dintre ele era baza aviatică de la Lipeţk, unde piloţii germani se antrenau pe aparate de zbor olandeze de provenienţă clandestină, punând la punct tactici pe care Wehrmacht-ul avea să le utilizeze în timpul celui de-al doilea război mondial. Unul dintre germanii implicaţi avea să afirme ulterior că prin aceste activităţi s-au pus „bazele spirituale” ale organizării aviaţiei hitleriste, Luftwaffe. Mulţi dintre viitorii generali şi mareşali ai lui Hitler au participat la antrenamentele din Rusia. În compensaţie, ei au invitat ofiţeri ai Armatei Roşii să urmeze cursurile academiilor militare germane. În 1933, când cooperarea militară dintre cele două ţări a încetat, mareşalul Tuhacevski, la acea dată comisar adjunct pentru război, mărturisea însărcinatului german cu afaceri de la Moscova că „nu va fi niciodată uitat sprijinul decisiv pe care Reichswehr-ul l-a dat în organizarea Armatei Roşii”.

Cele două mari puteri răspunzătoare de declanşarea celui de-al doilea război mondial s-au întâlnit prin urmare într-un joc fatal, iniţial ca aliaţi, apoi ca inamici. În ciuda tuturor avertismentelor, puterile occidentale nu au făcut nimic pentru a le opri.

Criza noului regim

Criza politică prin care a trecut Partidul Comunist în anii 1920-1921 s-a datorat în primul rând faptului că suprimarea grupărilor politice şi a publicaţiilor ostile nu eliminase disidenţa, ci îi mutase centrul de greutate în chiar interiorul partidului. Iată ce afirma în această privinţă Troţki: „în Rusia nu mai există astăzi decât un singur partid; toate nemulţumirile trec prin el.” Această evoluţie contrazicea trăsătura esenţială a bolşevismului, cheia succeselor lui, anume unitatea bazată pe disciplină şi pe acceptarea necondiţionată a deciziilor luate de organele de conducere ale partidului. Bolşevicii se vedeau astfel puşi în faţa unei alegeri dificile: fie să sacrifice unitatea şi avantajele care decurgeau din ea, tolerând exprimarea deschisă