amestec de sânge şi spută se scursese pe geam. Bărbatul care condusese automobilul rămăsese prăbuşit peste volan, ca şi cum ar fi căutat ceva pe podea. Toate geamurile erau închise; înăuntru era probabil ca într-o seră. Dacă ar fi deschis portiera, femeia s-ar fi prăbuşit pe asfalt şi s-ar fi desfăcut ca un sac cu pepeni stricaţi, răspândind un miros cald şi aburos, umed şi pătruns de putreziciune.

Tot aşa cum va mirosi şi-n tunel.

Larry se răsuci brusc şi se întoarse pe drumul pe care venise, simţind cum i se răcoreşte transpiraţia de pe frunte.

― Rita! Rita, ascultă-mă! Vreau să...

Cuvintele îi îngheţară pe buze când ajunse în vârful rampei. Rita nu se vedea nicăieri. Dincolo de un punct, Thirty-ninth Street dispărea din vedere. Fugi de pe trotuarul sudic pe cel nordic, strecurându-se printre bare de protecţie şi sărind peste capote atât de fierbinţi, încât aproape îi băşicau pielea. Dar şi trotuarul celălalt era la fel de pustiu.

Îşi făcu mâinile pâlnie la gură şi strigă:

― Rita! Rita!

Nu-i răspunse decât un ecou mort: Rita... ita... ita... ita...

 

Spre ora 4 după-amiază, nori întunecaţi începuseră să se adune deasupra Manhattanului, iar bubuiturile tunetului se rostogoleau încolo şi încoace printre zidurile oraşului. Zigzagurile trăsnetelor se abăteau asupra clădirilor, ca şi cum Dumnezeu ar fi încercat să-i sperie pe puţinii oameni rămaşi, izgonindu-i de prin ascunzătorile lor. Lumina căpătase o nuanţă galbenă şi stranie, care-i displăcea lui Larry. Stomacul i se făcuse ghem, iar când îşi aprinse o ţigară, văzu că-i tremură mâna, aşa cum îi tremurase Ritei ceaşca de cafea, în dimineaţa aceea.

Stătea la capătul rampei de acces, sprijinindu-se cu spatele de prima bară a balustradei. Îşi ţinea rucsacul în poală, iar carabina o sprijinise alături. Îşi închipuise că Rita se va speria şi se va întoarce în scurt timp, dar se înşelase. Cu cincisprezece minute în urmă, renunţase s-o mai strige. Ecourile îl scoteau din minţi.

Tunetul se rostogoli încă o dată, mai aproape, de această dată. O adiere rece îi mângâie spatele cămăşii, care i se lipise de piele, din cauza sudorii. Trebuia neapărat să se adăpostească undeva sau, dacă nu, să nu mai şovăie şi s-o pornească prin tunel. Dacă nu reuşea să-şi adune curajul ca să treacă prin tunel, s-ar fi văzut nevoit să petreacă încă o noapte în oraş şi să traverseze de dimineaţă George Washington Bridge, aflat la nu mai puţin de o sută patruzeci de intersecţii spre nord.

Încercă să se gândească raţional la tunel. Înăuntru nu exista nimic care să sară pe el şi să-l muşte. Uitase să ia cu sine o lanternă mare şi puternică – Dumnezeule, nu poţi să-ţi aduci aminte chiar de toate – în schimb avea bricheta Bic cu gaz, iar între drumul propriu-zis şi trotuarul îngust exista o balustradă. Toate celelalte... gândul acela, la morţii din maşini, de exemplu... nu erau decât prostii de speriat copii mici, bune pentru comicsuri, ca şi cum ai crede în baubau. Dacă nu eşti în stare de mai mult, Larry, se dojeni el, înseamnă că n-ai să te descurci nici în această minunată lume nouă. Câtuşi de puţin. Ai să...

Un fulger brăzdă cerul aproape deasupra creştetului său, făcându-l să se înfioare. Îi urmă vuietul greu al tunetului. Se lăsă în voia gândurilor, este 1 iulie, într-o zi ca asta se cuvenea să-ţi duci iubita pe Coney Island şi să mănânci vreo zece hotdogs. Să dobori cele trei sticle de lapte din lemn cu o singură minge şi să câştigi păpuşa Kewpie. Seara urma jocul de artificii...

Un strop rece de ploaie îi lovi obrazul, apoi un altul îi nimeri ceafa şi se scurse dincolo de gulerul cămăşii. Picături de dimensiunea unor monede de zece cenţi începură să cadă în jurul lui. Se ridică, îşi puse rucsacul pe umeri şi-şi luă carabina. Încă nu ştia prea bine în ce direcţie s-o pornească – înapoi, spre Thirty-ninth sau în Lincoln Tunnel. În orice caz, era musai să se adăpostească undeva, pentru că acum ploua cu găleata.

Tunetul se abătu din nou asupra lui cu un urlet gigantic. Scânci de spaimă – şi sunetul nu diferea de cele emise de oamenii de Cromagnon acum două milioane de ani.

― Laş idiot ce eşti, spuse el şi o porni repede pe rampa ce ducea către abisul tunelului.

Mergea cu capul plecat, ferindu-se de ploaia năvalnică. Apa i se scurgea din păr. Trecu de femeia cu nasul sprijinit în geamul modelului El Dorado, străduindu-se să nu privească într-acolo, însă fără succes, pentru că o văzu, totuşi, cu coada ochiului. Picăturile băteau darabana pe acoperişurile automobilelor, ca percuţia unei formaţii de jazz. Izbeau atât de tare, încât apa sărea din nou în aer, producând o uşoară ceaţă.

Larry se opri o clipă în faţa tunelului, stăpânit iarăşi de teamă şi de indecizie. Apoi începu să bată piatra, lucru care-l obligă să nu mai amâne hotărârea. Pietrele erau mari şi izbeau cu forţă. Tunetul mugi iarăşi.

Okay, gândi el. Okay, okay, okay, m-am convins. Păşi în Lincoln Tunnel.

 

Înăuntru era cu mult mai întuneric decât îşi imaginase. La început, deschiderea din spatele lui arunca încă o lumină albă, palidă, în care vedea întinderea nesfârşită de maşini dinaintea lui, înghesuite bară în bară (cei de-aici au avut o moarte cruntă, cugeta el, în timp ce claustrofobia îşi insinua cu dragoste degetele ei ca nişte banane în jurul capului său, începând mai întâi să mângâie, apoi să-i apese tâmplele, n-a fost crunt, a fost de-a dreptul fioros), şi dalele alb-verzui ce îmbrăcau pereţii boltiţi. Vedea şi culoarul din dreapta, destinat pietonilor, care se pierdea în beznă. Pe partea stângă se aflau imense coloane de susţinere, la intervale de zece sau cincisprezece metri. ESTE INTERZIS SĂ SCHIMBAŢI BANDA DE MERS, îl informa un semn. În tavanul tunelului erau încastrate lămpi fluorescente stinse şi ochii din sticlă mată ai camerelor de luat vederi din circuitul TV închis. Pe când parcurgea cea dintâi curbă deschisă, care-l purta încet către dreapta, intensitatea luminii scăzu tot mai mult, până ce nu mai distinse decât sclipiri estompate ale pieselor din crom. După care lumina pur şi simplu încetă să mai existe.

Se scotoci după