brichetă, o ridică şi scăpără rotiţa. Lumina pe care o răspândea era penibil de mică şi avea mai degrabă darul de a-i alimenta neliniştea, nu de a i-o alunga. Chiar dacă reglă flacăra la dimensiunea maximă, cercul vizibil nu depăşea doi metri.

O puse la locul ei din buzunar şi merse mai departe, atingând uşor cu mâna balustrada. Şi aici era un fel de ecou, care îi plăcea chiar mai puţin decât cel de afară. Ecoul îi lăsa senzaţia că în urma lui se află cineva... care îl pândeşte. Se opri de mai multe ori, cu capul ridicat, cu ochii mari (inutil, pentru că nu se vedea nimic), ascultând până ce dispărea reverberaţia. Peste un timp începu să-şi târşâie picioarele, fără să mai ridice călcâiele de pe beton, în aşa fel încât să nu se mai producă ecoul.

După o vreme se opri încă o dată şi aprinse bricheta în apropierea ceasului. Era ora 4.20, dar nu ştia prea bine la ce-i folosea această informaţie. În bezna din jur, timpul părea să fie lipsit de orice sens obiectiv. De altfel, şi distanţa; oare ce lungime avea Lincoln Tunnel, de fapt? Doi kilometri? Trei? Traversarea pe sub Hudson River nu putea fi de trei kilometri. Doi kilometri, să zicem. Dar dacă nu erau decât doi kilometri, înseamnă că ar fi trebuit să ajungă, deja, la capătul opus. Dacă un om obişnuit parcurge opt kilometri pe oră, înseamnă că în cincisprezece minute străbate doi kilometri, iar el depăşise timpul de când se afla în gaura asta împuţită cu cinci minute.

― Din cauză că merg prea încet, îşi zise, tresărind la sunetul propriei sale voci.

Bricheta Bic îi scăpă din mână şi căzu cu zgomot pe trotuar. Ecoul îi răspunse glumind sinistru, cu vocea unui lunatic:

― ...mai încet... cet... cet...

― Isuse, murmură Larry, iar ecoul îi răspunse în şoaptă: suse... suse...

Îşi trecu mâna peste faţă, luptându-se cu panica şi cu imboldul de a renunţa la raţiune şi de a o lua pur şi simplu la fugă, orbeşte. Se stăpâni şi se lăsă în genunchi (încheieturile îi pocniră ca nişte focuri de pistol, băgându-l din nou în sperieţi) şi pipăi cu degetele topografia miniaturală a trotuarului îngust – spărturile din ciment, ca nişte văi, un muc de ţigară, ca o creastă semeaţă, şi o minusculă bilă din staniol, închipuind un deal – până când se întâmplă să nimerească şi bricheta. Uşurat, o apucă strâns în pumn, se ridică şi plecă mai departe.

Tocmai când reuşise să se calmeze din nou, piciorul i se izbi de ceva rigid, imposibil de înlăturat. Scoase un soi de ţipăt aspirat şi se retrase cu doi paşi, gata să se prăbuşească. Îşi adună tot curajul şi aprinse bricheta. Flacăra dansa nebuneşte, din cauza tremurului de nestăpânit al mâinii.

Călcase pe braţul unui soldat. Zăcea cu spatele rezemat de peretele tunelului, cu picioarele întinse de-a curmezişul trotuarului, o santinelă infernală lăsată să bareze drumul. Ochii lui sticloşi se holbau la Larry. Cum buzele i se îndepărtaseră de pe dinţi, ai fi zis că rânjeşte. Din gâtlej i se iţea un cuţit cu buton.

Lui Larry i se încălzise bricheta în palmă şi-o stinse. Lingându-şi buzele uscate şi strângând balustrada cu disperare, înaintă până când atinse iar cu vârful pantofului braţul soldatului. Apoi făcu un pas ridicol de mare, după care începu să-l frământe o idee de coşmar. Avea să audă curând scârţâitul cizmelor soldăţeşti pe ciment şi apoi omul îi va prinde glezna într-o strângere rece şi nemiloasă.

Pornind într-o fugă dezordonată, Larry străbătu câţiva metri şi-şi impuse să se oprească, ştiind că dacă n-o făcea acum, panica ar fi pus stăpânire pe el, şi atunci s-ar fi năpustit orbeşte înainte, urmărit de o teribilă hoardă de ecouri.

Când avu sentimentul că se liniştise, cât de cât, porni din nou. Dar acum era cu mult mai dificil: degetele de la picioare i se chirceau în pantofi, temătoare că ar putea veni în contact cu un alt cadavru întins pe trotuar, ceea ce se şi întâmplă, nu peste mult timp.

Gemu şi aprinse iarăşi bricheta. De data asta era incomparabil mai rău. Trupul pe care-l atinsese era al unui bătrân, într-un costum bleumarin. Boneta din mătase neagră îi căzuse de pe creştetul chelit în poală. La rever purta o stea cu şase colţuri din argint bătut. Dincolo de el se mai vedeau şase cadavre: două femei, un bărbat între două vârste, o femeie de aproape optzeci de ani şi doi adolescenţi.

Bricheta se încălzise prea tare şi nu mai putea fi ţinută. O stinse şi-o strecură în buzunar, unde radie căldură ca un cărbune încins. Nu Captain Trips era răspunzător de moartea acestui grup, după cum nu fusese vinovat nici de decesul soldatului din urmă. Sângele, hainele sfâşiate, dalele sparte de pe pereţi, găurile gloanţelor spuneau o cu totul altă poveste. Fuseseră împuşcaţi. Larry îşi aminti zvonurile că soldaţii blocaseră căile de ieşire din Insula Manhattan. Nu ştiuse dacă să le dea crezare sau nu, printre atâtea alte zvonuri care circulau săptămâna trecută, când toate se prăbuşeau.

Ceea ce se petrecuse aici era uşor de reconstituit. Când circulaţia se blocase în tunel, mulţi nu erau încă atât de bolnavi încât să nu poată merge. Coborâseră din maşini şi începuseră să-şi croiască drum spre capătul din Jersey, servindu-se de trotuar, la fel ca el. Probabil existase un post de comandă, vreun cuib de mitralieră sau ceva de acest gen.

Existase? Sau mai exista, încă?

Pe Larry îl treceau toate apele, chinuindu-se să ia o hotărâre. Întunericul profund oferea scena perfectă, unde mintea să plăsmuiască fantasme. Iată ce vedea: soldaţi cu priviri sumbre, echipaţi cu costume de protecţie împotriva germenilor, ghemuiţi în spatele unei mitraliere prevăzute cu sistem de ochire în infraroşu, cărora li se ordonase să-i lichideze pe toţi hoinarii care încercau să străbată tunelul; un singur soldat lăsat în urmă, un voluntar care-şi asumase această misiune sinucigaşă, purtând ochelari infraroşii şi târându-se către el cu un cuţit în dinţi; doi soldaţi încărcând pe tăcute un proiectil cu gaze otrăvitoare într-o mortieră.

Cu toate acestea, nu-i surâdea nici să se întoarcă. Era convins că toate acestea sunt simple fantasmagorii,