iar gândul s-o pornească înapoi era insuportabil. Soldaţii plecaseră de mult, fără îndoială. Cel mort, peste care a trebuit să treacă, părea să fie un argument. Totuşi...

Ceea ce-l tulbura cu adevărat erau trupurile de dinaintea lui. Morţii zăceau îngrămădiţi unii peste ceilalţi, pe o distanţă de vreo trei metri. Nu avea cum trece peste ei, aşa cum procedase în cazul soldatului. Iar dacă-i ocolea, coborând de pe trotuar, risca să-şi rupă piciorul sau mâna. Dacă ţinea neapărat să-şi continue drumul, nu exista decât soluţia să... ei, bine... să calce peste ei.

Ceva se mişcă în spatele lui, undeva, în întuneric.

Larry se răsuci în loc, cuprins de teamă la auzul acelui sunet de neconfundat... al paşilor.

― Cine-i acolo? strigă el, pregătindu-şi carabina.

Nu-i răspunse decât ecoul. Când ecoul se stinse, auzi – sau crezu că aude – freamătul stins al unei respiraţii. Scrută întunericul, simţind cum i se zburleşte părul pe ceafă. Îşi opri răsuflarea. Linişte totală. Tocmai era pe cale să pună întâmplarea tot pe seama imaginaţiei, când sunetul se repetă... paşi grijulii şi furişaţi.

Începu să caute furibund prin buzunare bricheta. Gândul că devenea astfel o ţintă nici nu-i trecu prin minte. Scoţând-o de la locul ei, rotiţa se agăţă de căptuşeală şi obiectul îi scăpă din mână. Se auzi mai întâi un clinchet, când se izbi de balustradă, urmat de un uşor clonc, la impactul cu tabla uneia dintre maşinile de dedesubt.

Distinse încă o dată paşii furişaţi, acum ceva mai aproape, imposibil de zis cât de aproape. Cineva care venea ca să-l ucidă... şi mintea lui îngrozită îi oferi de îndată imaginea unui soldat cu un cuţit înfipt în gât, apropiindu-se încet prin beznă...

Din nou paşii uşori.

Larry îşi aminti de carabină. Îşi fixă patul armei în umăr şi începu să tragă. În spaţiul acela închis, focurile stârneau un zgomot infernal; strigă, dar propriul lui ţipăt se pierdu printre bubuituri. Imaginile pereţilor acoperiţi cu plăci de ceramică şi şirurile nesfârşite de automobile încremenite explodau una după cealaltă – evidenţiate de focul de la gura ţevii – ca un şir de instantanee în alb şi negru. Ricoşeurile se tânguiau ca nişte iele rău prevestitoare. Puşca îi zgâlţâi umărul până ce-i amorţi, până ce-şi dădu seama că forţa reculului îl răsucise pe picioare şi trăgea undeva spre cealaltă parte a drumului, şi nu de-a lungul trotuarului, aşa cum ar fi trebuit. Încă nu era în stare să se oprească. Toate funcţiile creierului i se concentraseră acum în deget, care execută un număr nedefinit de convulsiuni, până ce trăgaciul nu mai reuşi să declanşeze decât un ţăcănit sec şi neputincios.

Ecourile se rostogoliră asupra lui. Fragmente strălucitoare de imagini, în triplă expunere, i se imprimaseră pe retină. Era vag conştient de mirosul de cordită şi de geamătul ce-i ieşea din adâncul pieptului.

Strângând în continuare arma, se întoarse iarăşi pe călcâie, iar de aceasta dată, pe ecranul cinematografului său interior nu mai apăreau soldaţii în costumele lor sterile Andromeda Strain, ci morlocii din versiunea Classic Comics a Maşinii timpului de H.G. Wells, creaturi cocoşate şi oarbe ieşind de prin galeriile lor săpate în adâncime, unde maşinăriile ascunse în măruntaiele pământului nu se opreau niciodată.

Începu să se lupte să traverseze baricada de cadavre moi, şi totuşi ţepene, se împiedică, gata să cadă, apoi se prinse de balustradă şi porni mai departe. Piciorul îi pătrunse în ceva înfiorător de vâscos, din care se degajă un miros pestilenţial, pe care de-abia dacă-l băgă în seamă. Merse mai departe, gâfâind.

În acel moment, un strigăt venind din spate despică bezna, făcându-l să încremenească. Era un apel disperat, jalnic, care trăda că persoana respectivă se află la doar un pas de nebunie:

― Larry! Vai, Larry, pentru numele lui Dumnezeu...

Era Rita Blakemoor.

Se opri în loc. Acum se auzeau suspine, suspine puternice, care umpleau spaţiul cu ecouri noi. Pentru o fracţiune de secundă stătu în cumpănă, dacă n-ar fi mai bine să plece mai departe, fără să-i mai răspundă. Până la urmă tot avea să iasă şi ea din tunel, de ce să-şi ia din nou o asemenea povară asupra lui? După aceea se calmă şi-i răspunse:

― Rita! Rămâi acolo unde te afli! M-ai înţeles?

Hohotele de plâns nu încetară.

Trecu din nou peste piramida de trupuri, poticnindu-se, încercând să nu respire, cu un rictus de dezgust pe figură. Apoi porni în fugă spre ea, nesigur cât anume trebuia să meargă, din cauza distorsiunilor ecourilor. Până la urmă, aproape se împiedică de ea.

― Larry... Femeia se lipi de el şi i se agăţă de gât cu forţa disperării. Sub cămaşă, îi simţea inima pulsând cu viteză nebună. Larry, Larry, nu mă lăsa singură aici, nu mă lăsa singură, în întuneric...

― Nu, n-am să te las. O strânse cu putere. Te-am rănit? Nu cumva... te-am împuşcat?

― Nu... am simţit valul de aer... unul dintre gloanţe a trecut atât de aproape, încât am simţit valul de aer... şi ţăndări... din plăcile de gresie, presupun... la mine pe faţă... m-au tăiat la faţă...

― Vai, Rita, cum să-ţi spun? Am crezut c-o să înnebunesc aici. Întunericul. Şi mi-am pierdut şi bricheta... ar fi trebuit să mă strigi. Aş fi putut să te omor. Realiză deodată cât de adevărate erau cuvintele lui. Aş fi putut să te omor, repetă el, şocat de această revelaţie.

― N-am fost sigură că eşti tu. Am intrat într-un bloc de locuinţe când ai coborât rampa. Apoi te-ai întors şi m-ai strigat, iar eu aproape că... dar n-am fost în stare... după ce-a început ploaia, au apărut doi bărbaţi... cred că ne căutau pe noi... sau doar pe mine. Aşa c-am rămas pe loc, iar după ce-au dispărut mi-am zis, poate că nu au plecat, poate că s-au ascuns sau mă caută, aşa că n-am îndrăznit să ies din ascunzătoare până ce nu mi-a venit în minte că s-ar putea să ajungi de cealaltă parte şi n-am să te mai văd niciodată... prin urmare am... am... Larry, n-ai să mă părăseşti, îmi promiţi? N-ai să pleci de lângă mine?

― Nu, o linişti el.

― Am greşit, ceea ce ţi-am zis nu era adevărat, tu ai avut dreptate, ar fi trebuit să-ţi spun de sandale, adică despre