― Şşş, o linişti el, ţinând-o de mână. Totul este în regulă. Dar în mintea lui se vedea pe el însuşi cuprins de o panică oarbă şi trăgând în ea, gândindu-se cât de uşor unul dintre gloanţe ar fi putut să-i zdrobească braţul sau să-i perforeze stomacul. Pe neaşteptate, simţi nevoia imperioasă să meargă la toaletă şi dinţii începură să-i clănţăne în gură. Plecăm atunci când crezi că poţi merge. Nu te grăbi.

― Am dat peste un bărbat... bărbat era, cred... am călcat peste el, Larry. Se auzi cum îşi înghite un nod. Vai, am fost la un pas să ţip, dar m-am abţinut, crezând că înaintea mea ar putea fi unul dintre tipii aceia, şi nu tu. Iar când ai strigat... ecoul... nu mi-am dat seama dacă eşti chiar tu... sau... poate...

― Mai există nişte morţi ceva mai încolo. Crezi că rezişti?

― Dacă stai alături de mine, da. Te rog... dacă eşti alături de mine.

― Voi fi.

― Atunci, haide să pornim. Vreau să ieşim de aici. Tremură convulsiv, lipită de el. Nu mi-am mai dorit niciodată ceva atât de mult, de când sunt pe lume.

Îi găsi faţa şi o sărută, mai întâi nasul, apoi fiecare ochi, apoi gura.

― Îţi mulţumesc, îi spuse el umil, fără a avea habar ce vrea să-i comunice, de fapt. Îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc.

― Îţi mulţumesc, repetă ea. Vai, dragul meu Larry. N-ai să mă părăseşti, îmi promiţi?

― Da, îi răspunse el. N-am să te părăsesc. Spune-mi doar când simţi că ai adunat suficiente puteri, Rita, şi atunci pornim.

Cea ce se şi întâmplă.

Trecură peste trupuri, ţinându-se înlănţuiţi pe după gât, ca doi prieteni beţi, întorcându-se acasă de la crâşma din colţ. Ajunşi dincolo, se ciocniră de un nou baraj. Era imposibil să distingi ce anume le stătea în cale, dar, după ce pipăise obiectul, Rita afirmă că ar putea fi un pat aşezat pe laterală. Împreună, reuşiră să-l răstoarne peste balustrada trotuarului îngust. Se prăbuşi peste o maşină de dedesubt cu un zgomot teribil şi reverberant, care-i făcu pe amândoi să tresară şi să se agaţe unul de celălalt. În spatele locului unde se aflase mai existau nişte trupuri întinse pe ciment, trei la număr, iar Larry ghici că aceştia erau soldaţii care uciseseră familia de evrei. Trecură de cealaltă parte şi-şi văzură de drum, ţinându-se de mână.

Nu peste multă vreme, Rita se opri pe neaşteptate.

― Ce s-a întâmplat? o întrebă Larry. Ai dat peste ceva în cale?

― Nu. Pot să văd, Larry! Am ajuns la capătul tunelului!

Larry clipi şi constată că şi el putea să vadă. Geana de lumină era palidă şi apăruse atât de lent, încât nu fusese conştient de existenţa ei până ce nu-i atrăsese Rita atenţia. Reuşea să distingă o uşoară licărire pe plăcile de gresie şi conturul vag al feţei Ritei, chiar lângă el. Dacă privea spre stânga, vedea fluviul mort de automobile.

― Haide, o îndemnă el, bucuros.

La şaizeci de paşi mai încolo întâlniră un nou pâlc de trupuri, ale unor soldaţi. Trecură şi de acest obstacol.

― Oare de ce n-au închis decât New Yorkul? întrebă ea. Sau poate... Larry, poate că nu s-a întâmplat decât la New York!

― Cred că nu, răspunse el, simţind totuşi un strop de speranţă total iraţională.

Merseră mai repede. Gura tunelului se afla acum nu departe de ei. Fusese blocată cu două uriaşe camioane ale armatei, parcate bot în bot. Camioanele nu lăsau să pătrundă decât o mică parte din lumina zilei; dacă nu s-ar fi aflat acolo, Larry şi Rita s-ar fi bucurat de lumină cu mult mai devreme. Acolo unde trotuarul cobora, întâlnindu-se cu rampa ce ducea afară, exista încă un număr de cadavre. Se strecurară printre camioanele militare, sărind peste barele lor unite. Rita nu se uită înăuntru, spre deosebire de Larry. Văzu o mitralieră cu trepied, cutii cu muniţie şi o canistră în care, din câte ghicea el, erau gaze lacrimogene. Şi trei bărbaţi morţi, pe deasupra.

Ieşind din tunel, îi luă în primire o adiere de vânt încărcată de umezeală, iar mirosul ei nemaipomenit de proaspăt părea să le sugereze că efortul meritase. El îi spuse acest lucru Ritei, care-i făcu semn că este de acord şi-şi sprijini capul de umărul lui, pentru o clipă.

― Cu toate acestea, n-aş mai trece prin tunel, nici dacă mi-ai oferi un milion de dolari, zise ea.

― Peste câţiva ani ai să te foloseşti de bani drept hârtie igienică. Nu merită să vorbeşti despre ei.

― Dar eşti sigur că...

― Că nu era vorba doar de New York? Priveşte înaintea noastră!

Gheretele unde se încasau banii pentru trecerea prin tunel erau pustii. Cea din mijloc se transformase într-o grămadă de cioburi. Dincolo de ele, firele de circulaţie către vest erau goale, cât vedeai cu ochii, în schimb cele ce duceau spre est, către oraş, adică cele ce pătrundeau în tunel, erau aglomerate de un intens trafic nemişcat.

Pe drumul de acces exista o grămadă de trupuri, asupra căreia privegheau mai mulţi pescăruşi.

― Dumnezeule Mare, rosti ea, sfârşită de puteri.

― Tot atâţia oameni doreau să pătrundă în New York, câţi încercau să scape de acolo. Nu înţeleg de ce s-au chinuit să blocheze tunelul la capătul dinspre Jersey. Din câte îmi închipui, nici ei nu ştiau prea bine de ce. A venit careva cu o idee strălucită, unul din ăia care se prefac de minune că muncesc...

Dar ea se aşezase în mijlocul străzii şi plângea.

― Nu trebuie să plângi, o împăcă el, îngenunchind alături de ea. Experienţa din tunel îi era prea proaspătă ca să se poată supăra pe ea. Totul e-n regulă, Rita.

― Ce este în regulă? suspină ea. Ce anume? Spune-mi tu doar un singur lucru.

― Oricum, am reuşit să ieşim. Asta-i ceva. Şi avem aer proaspăt. Dacă stau şi mă gândesc, niciodată nu a fost aşa aer curat în New Jersey.

Replica lui reuşi să-i smulgă un zâmbet stins. Larry cercetă zgârieturile de pe obrazul şi tâmpla ei, acolo unde o crestaseră aşchiile sărite din pereţi.

― N-ar fi rău să mergem la o farmacie şi să dăm cu nişte apă oxigenată peste răni, îi zise el. Te simţi în stare să mergi?

― Da. Îl privea cu o recunoştinţă