tâmpă, ceea ce-l făcea să nu se simtă la largul lui. Şi o să-mi fac rost de nişte pantofi noi. De sport. Am să fac exact ce-mi spui tu, Larry. Sunt hotărâtă să nu-ţi ies din vorbă.

― Am ţipat la tine pentru că mă enervasem, îi răspunse el calm. Îi dădu părul pe spate şi o sărută pe una dintre tăieturile de deasupra ochiului drept. Nu sunt un băiat chiar aşa de rău, adăugă el.

― Nu-ţi cer decât să nu mă părăseşti.

O ajută să se ridice şi-şi trecu un braţ în jurul taliei ei. Porniră încet spre şirul de gherete şi se strecurară printre ele, lăsând în urma lor New Yorkul, dincolo de fluviu.

CAPITOLUL 36

În centrul oraşului Ogunquit exista un mic parc, înzestrat cu toate cele cuvenite, tunul din Războiul Civil şi Monumentul Eroilor; după moartea lui Gus Dinsmore, Frannie Goldsmith se duse acolo şi se aşeză în apropierea iazului cu raţe, aruncând din când în când pietre în apă şi urmărind undele concentrice pe suprafaţa calmă până când ajungeau la crinii de la marginea lacului şi se pierdeau rând pe rând.

Cu două zile în urmă, îl dusese pe Gus la casa Hanson, de pe plajă, temându-se că dacă mai aştepta, Gus nu va mai fi în stare să meargă şi va trebui să-şi găsească „odihna veşnică”, aşa cum ar fi numit-o strămoşii ei, printr-un eufemism atât de înspăimântător, şi totuşi potrivit, în ghereta mică şi fierbinte din apropierea parcării plajei publice.

Crezuse că Gus va muri în seara respectivă. Avea temperatură foarte ridicată şi delira îngrozitor, căzuse în două rânduri din pat şi bântuise, clătinându-se pe picioare, prin dormitorul doamnei Hanson, răsturnând lucruri, căzând în genunchi şi ridicându-se din nou. Striga după oameni care nu se aflau acolo, le răspundea, îi urmărea cu priviri în care se puteau citi nenumărate emoţii, mergând de la veselie la teamă, până când Frannie începu să simtă că însoţitorii invizibili ai lui Gus erau personaje reale, iar ea o simplă fantomă. Îl rugase pe Gus să se întoarcă în pat, dar ea nici nu exista pentru el. Trebuia să i se ferească mereu din cale; dacă nu l-ar fi ocolit, ar fi răsturnat-o la pământ şi ar fi trecut peste ea.

În cele din urmă, căzuse pe pat şi trecuse de la starea de delir energic la o inconştienţă însoţită de gemete şi respiraţie grea, iar Fran presupusese că intrase în comă. Dar a doua zi de dimineaţă, când îl vizitase, Gus stătea în pat, rezemat de perne, citind un Western ieftin, descoperit pe un raft. Îi mulţumi pentru că se îngrijise de el şi-i spuse, cu toată seriozitatea, că spera să nu fi zis sau făcut ceva ce nu se cuvenea, cu o seară în urmă.

Când auzi că nu făcuse nimic rău, Gus aruncă priviri pline de îndoială în jur, în dormitorul distrus, şi-i răspunsese că, în orice caz, era frumos din partea ei să-i spună asta. Îi preparase o supă, pe care el o sorbise cu poftă, iar când i se plânsese cât de greu îi venea să citească fără ochelari, pe care şi-i spărsese când făcuse de pază la baricada înălţată în partea sudică a oraşului, cu o săptămână în urmă, ea luase cartea (în pofida slabelor lui proteste) şi-i citise patru capitole din romanul Crăciun în flăcări, scris de femeia aceea care locuia în nord, în Haven. Din câte înţelegea ea, şeriful John Stoner avea probleme cu nişte huligani din orăşelul Roaring Rock, Wyoming – şi, ceea ce era chiar mai rău, nu reuşea să găsească un cadou de Crăciun pentru tânăra şi încântătoarea lui soţie.

Fran plecase de acolo mai optimistă, sperând că Gus s-ar putea înzdrăveni. Dar în ultima noapte îi fusese din nou foarte rău şi murise azi-dimineaţă, la ora 7.45, adică de-abia acum o oră şi jumătate. Rămăsese conştient până la capăt, fără să-şi dea seama însă cât de gravă era starea în care se găsea. Îi spusese că şi-ar fi dorit foarte tare un sifon cu îngheţată, de felul celor pe care Gus şi fraţii lui le primeau de la tatăl lor de fiecare 4 Iulie, precum şi de Ziua Muncii, când venea bâlciul la Bangor. Dar în momentul respectiv, nu mai exista curent electric la Ogunquit – se oprise fix la ora 9.17 p.m., în seara de 27 iunie, pe ceasurile acţionate cu electricitate – iar în oraş nu mai puteai găsi îngheţată. Se întrebase dacă nu mai exista cineva în oraş care să aibă un generator automat pe bază de benzină, cu un frigider legat de el printr-un circuit de siguranţă, ba chiar se gândise să plece în căutarea lui Harold Lauder, ca să-l întrebe, dar tocmai atunci Gus ajunsese la ultimele lui respiraţii chinuite. Totul durase doar cinci minute, timp în care ea îi susţinuse capul cu o mână, ştergându-i expectoraţiile abundente de la gură cu mâna cealaltă. Apoi venise sfârşitul.

Frannie îl acoperise cu un cearşaf curat şi-l lăsase pe patul lui Jack Hanson, din dormitorul cu vedere la ocean. După aceea venise aici şi de atunci arunca pietre în lac, fără să se gândească aproape la nimic. În subconştientul ei înţelegea că lipsa de gânduri era bună: nu avea nimic în comun cu acea stranie stare de apatie care o copleşise în ziua de după moartea tatălui ei. De atunci, se regăsise din ce în ce mai mult. Făcuse rost de o tufă de trandafiri de la florăria lui Nathan, pe care o plantase cu grijă la picioarele mormântului lui Peter. Era convinsă că se va prinde minunat, după cum s-ar fi exprimat tatăl ei. Absenţa gândurilor nu reprezenta acum decât un fel de odihnă, după ce-l ajutase pe Gus să treacă prin ultimele clipe. Nu avea nimic de-a face cu preludiul nebuniei, pe care-l trăise atunci. Experienţa aceea o făcea să se gândească acum la traversarea printr-un tunel cenuşiu şi puturos, plin de umbre, mai degrabă simţite decât văzute; un tunel prin care n-ar mai fi vrut să călătorească vreodată.

Curând însă, avea să fie nevoită să se gândească la ceea ce