urma să facă, iar orice plan de viitor îl includea, inevitabil, şi pe Harold Lauder. Şi nu numai din cauză că ea şi Harold erau ultimele două persoane din acea regiune, ci şi pentru că nu ştia ce s-ar fi ales de băiat dacă nu se ocupa cineva de el. Nu că ea ar fi cea mai practică fiinţă de pe lumea asta, dar de vreme ce se găsea aici, ei şi nu altcuiva îi revenea treaba asta. Tot nu-l plăcea prea tare, dar cel puţin el încercase să fie plin de tact şi dovedise că este în stare să se comporte cuviincios. Ba chiar foarte cuviincios, judecând după felul lui puţin ciudat de a fi.

Harold o lăsase în pace de la întâlnirea de acum patru zile, probabil respectându-i dorinţa de a se reculege după moartea părinţilor ei. Dar îl văzuse, din când în când, în Cadillacul lui Roy Brannigan, mergând fără ţintă dintr-un loc într-altul. Iar în două rânduri, când vântul bătea din direcţia potrivită, reuşise să audă ţăcănitul maşinii lui de scris de la fereastra dormitorului ei. Faptul că era atâta linişte, încât să se poată auzi sunetul acela, deşi casa familiei Lauder era aproape la doi kilometri şi jumătate, părea să sublinieze realitatea celor ce se întâmplaseră. O amuza puţin faptul că, deşi Harold nu se mai despărţea de Cadillac, nu se gândise să-şi înlocuiască vechea maşină de scris cu unul dintre modelele acelea electrice, care torceau atât de liniştit.

Nu că acum ar mai fi fost cazul, se gândi ea, ridicându-se în picioare şi scuturându-se pe fundul pantalonilor scurţi. Îngheţata şi maşinile electrice de scris ţineau de domeniul trecutului. Deveni tristă şi nostalgică şi se întrebă încă o dată, profund nedumerită, cum a fost posibil să se întâmple o asemenea catastrofă, în doar două săptămâni.

Sigur mai existau şi alţi oameni, indiferent ce zicea Harold. Dacă sistemul autorităţii se prăbuşise, pentru moment, nu le rămânea decât să-i găsească şi pe ceilalţi oameni izolaţi şi să reînchege sistemul. Nu-i trecu prin cap să se întrebe de ce anume „autoritatea” i se părea un lucru atât de necesar, tot aşa cum nu-şi pusese problema de ce se simţise în mod automat responsabilă pentru Harold. Pur şi simplu aşa i se părea. Structura era indispensabilă.

Plecă din parc şi o porni încet de-a lungul lui Main Street, în direcţia casei Lauder. Se făcuse deja cald, dar aerul era împrospătat de briza mării. Simţi deodată nevoia să coboare spre plajă, să găsească nişte ierburi marine frumoase şi să ciugulească din ele.

― Dumnezeule, eşti dezgustătoare, zise ea cu voce tare.

Bineînţeles că nu era dezgustătoare, ci însărcinată, şi nimic mai mult. Asta era situaţia. Săptămâna viitoare va pofti sendvişuri Bermuda cu ceapă. Cu hrean şi smântână.

Se opri la colţul unei străzi, încă departe de casa lui Harold, descoperind, pe neaşteptate, de câtă vreme nu se mai gândise la „starea ei delicată”. Mai înainte, descoperea gândul acesta, sunt însărcinată, pândind-o de după fiecare colţ, ca o mizerie pe care uita mereu s-o cureţe: trebuie să duc neapărat rochia albastră la curăţat până vineri (peste câteva luni pot să o atârn în debara, pentru că sunt însărcinată); n-ar fi rău să-mi fac un duş (peste câteva luni o să arăt de parcă s-a băgat o balenă în baie, pentru că sunt însărcinată). Ar trebui să schimb uleiul la motor înainte să-mi cadă pistoanele sau cine ştie ce să se mai întâmple (şi mă întreb ce-ar zice Johnny de la Citgo dac-ar şti că sunt însărcinată). Dar poate că se obişnuise cu ideea, între timp. Dacă stai şi te gândeşti, trecuseră aproape trei luni de sarcină, deci o treime din întreaga perioadă.

Pentru prima oară se întrebă, cu oarecare nelinişte, cine o va ajuta să nască.

 

Din spatele casei familiei Lauder venea zgomotul cadenţat, clic-clic-clic, al unui aparat manual de tuns iarba, iar când Fran ocoli colţul casei, ceea ce văzu i se păru atât de curios, încât doar surpriza ei deplină o împiedică să izbucnească în râs.

Harold tundea gazonul, îmbrăcat numai într-un slip albastru, mic şi strâns pe trup. Pielea lui albă strălucea de transpiraţie; pletele i se lipiseră de pielea gâtului (deşi trebuie spus că Harold, spre cinstea lui, părea să se fi spălat pe cap în trecutul nu prea îndepărtat). Cutele de grăsime de pe abdomen şi de pe coapse îi dansau într-un ritm drăcesc. De la iarba tăiată prin care călca, picioarele i se înverziseră până mai sus de glezne. Spatele i se înroşise, dar nu puteai spune cu exactitate dacă din cauza efortului sau fiindcă-l bătuse soarele.

Dar Harold nu tăia iarba, ci mai degrabă alerga. Pajiştea din spatele casei cobora lin către un frumos zid din piatră, de formă neregulată, iar în mijlocul ei se afla un chioşc octogonal. Aici îşi organizau ea şi Amy „ceaiurile”, pe când erau doar nişte fetiţe – îşi aminti Frannie, cuprinsă de un val de nostalgie neaşteptat de dureros – în zilele când încă mai plângeau la sfârşitul poveştii cu ţesătura lui Charlotte şi suspinau după Chuckie Mayo, cel mai grozav băiat din toată şcoala. Verdele crud şi pacea ce domnea asupra gazonului familiei Lauder te duceau cu gândul la Anglia, dar scena pastorală fusese invadată acum de un derviş în slip albastru. Când Harold se întoarse spre colţul de nord-est, unde terenul familiei Lauder era despărţit de cel al familiei Wilson printr-un şir de tufişuri de mure, Frannie auzi gâfâitul lui de-a dreptul alarmant. Băiatul coborî panta în trombă, aplecat asupra coarnelor în formă de T ale maşinii, ale cărei lame zbârnâiau. Smocurile de iarbă se uneau într-un fel de jet verde, acoperind labele lui Harold. Tunsese cam jumătate din pajişte; ceea ce-i rămăsese era un pătrat din ce în ce mai mic, cu chioşcul în mijloc. Ajuns în josul pajiştii, se întoarse şi se avântă din nou în sus, ascuns o vreme vederii de clădire, făcându-şi curând apariţia, concentrat asupra maşinii lui ca un pilot de curse de Formula 1. Cam pe la jumătatea urcuşului, o zări. În exact aceeaşi fracţiune de secundă, Frannie i se adresă timid:

― Harold?

Văzu