dă dreptul să le facem să sufere, cînd totul s-ar putea foarte bine realiza printr-un progres lent?” „Deci recunoașteți că ideea e bună, dar aplicarea ei e prematură?!” zise Vasile. „Domnule inginer, răspunse Vaintrub, am să vă răspund printr-o comparație. Se căsătoresc doi inși, se culcă împreună și bărbatul zice nevestei: hai, naști! Dragă, răspunde femeia, trebuie să treacă nouă luni! Și bărbatul se înfurie: ce nouă luni? Mie să-mi naști acuma, n-am timp să aștept. După cum vedeți și aici ideea de a concepe un copil e bună, dar pretenția ca el să se nască imediat e absurdă. Orice-ai face, copilul tot la nouă luni trebuie să se nască. Tot astfel cu colectivizarea agriculturii: ea nu va da roade decît după ce va trece un anumit timp. Atunci ce rost are s-o forțezi? Procesele sociale se coc și ele urmînd de aproape, după legi specifice, legile biologice, fiindcă sînt implicați în ele oameni vii, cu contradicțiile lor, nu automate pe care le poți programa și ele să-ți dea rezultatul scontat.” „Ați trăit la țară?” zise Vasile. „Niciodată!” zise Vaintrub. „Fiindcă văd că știți multe despre țărani!” reflectă marele Vasile… „Țăranul e un om ca oricare altul, zise Vaintrub, îl judec în esența, nu în mentalitatea lui specifică, la fel de specifică oricărei profesiuni.” „În fond, asta e chestiunea, zise Vasile, se pot sau nu se pot arde etapele?” „Uneori se pot, reflectă Vaintrub, și poate fi chiar urgent necesar cum e cazul în industrie. Industria noastră ușoară dădea produse suficiente și de calitate înainte de război, dar erau foarte scumpe. Noi le-am ieftinit, dar se pune întrebarea din ce resurse vom finanța o industrie metalurgică și o industrie grea?”

Marele Vasile, învățat să pălăvrăgească, obosise sub tensiunea la care îl supusese Vaintrub. „Eeeei, făcu el tare, părăsind dialogul, dar pe cine sărbătorim noi aicea? Unde e nepoțica? Ia s-o vedem și noi și să bem în cinstea ei un pahar? Matilda!” „Acuși, zise Matilda și se ridică, trecu pe lîngă mine și îmi șopti: toarnă vin în pahare.” Îmi lăsă timp să le umplu pe toate și se întoarse cu copilul în brațe. Ben Alexandru sări de la locul lui și se apropie. Scoase un clopoțel mic din buzunar și sună din el ușor sub ochii fetiței, care avu o zvîcnitură de surpriză și încîntare: rîdea cu gura ei știrbă, în timp ce toată lumea se uita la ea. Apoi Matilda o duse înapoi. Șeful clanului se ridică și începu să cînte: mulți ani trăiască! Ne luarăm după el și ridicarăm paharele. Numai ai mei nu cîntau, bunicul supărat pesemne că nu i se dăduse o ciorbă, mama tăcută și bunica supărată, poate, că nu neamul nostru (mai bine zis eu) strălucea la această sărbătoare. Totuși, cînd ne oprirăm din cîntat, i se auzi glasul: „să vă trăiască, maică, să fiți sănătoși și fericiți și să vă bucurați de ea”. Ciocnirăm paharele și băurăm. Matilda se pupă cu rudele ei, eu mă îmbrățișai cu ale mele. „Victor, zise Clara, de la locul ei, să faci și un băiat.” Ion Micu: „Victor, îngerul păzitoriu să vegheze asupra ei!” Mama părea copleșită de o tristețe inexplicabilă, mă îngrijorai, mi-apropiai obrazul de-al ei și îi șoptii: „Mamă, ce e cu tine? Te doare ceva? Spune-mi mamă, suferi de ceva?”. Nu-mi răspunse, dar lacrimi mari se rostogoliră pe chipul ei și făcu un efort să surîdă. „Ce e cu tine, îi șoptii mai departe rîzînd, crezi că sînt fată care s-a măritat fără voia ei? Crezi că m-a silit tata și îmi plîngi de milă?” Ea mă mîngîie drept orice răspuns, și de astă dată o lăsai și îi sărutai mîna. „N-arăți tu, mamă, așa cum te știu eu, repetă ea această idee, cînd veneam la tine acasă și îți făceam mîncare. Erai mai vesel, mai copil.” „Păi ce să fac, acum sînt tată, am și eu griji…” „Nu le pune la inimă!” repetă ea iar și această dorință și această temere, că nu-mi feream inima… Matilda veni și își băgă fața între noi (avui o clipă de amețeală, era atît de frumos acest chip pe care îl iubisem atît de tare și care nu mai era al meu, cu toate că vedeam fără să mă înșel că tot ceea ce făcea ea, cel mai mic gest, veselia ei, privirea rece și strălucitoare erau pentru mine). „Ce vorbiți voi aicea? zise, mamă soacră, n-ai mîncat nimic și nici bunicul, ce să vă dau, e vina mea că nu v-am întrebat ce vă place…” „Lasă, mamă, zise mama, am mîncat destul, sîntem și noi bucuroși că aveți un copil, să aveți grijă de el, că un copil…”

Și tăcu…

Avui o bănuială. Mama văzuse că nici eu nu mîncasem, dar cum să-i explic că mă îngrijorase rîsul absurd al lui Ion Micu, cînd spusese că acum el înțelegea de ce era nevoie de o a doua reformă a învățămîntului? Că nu-mi mai ardea de mîncare și că toate felurile îmi făceau greață? Ion Micu putea rîde de o neghiobie (și atunci și rîsul lui era cam neghiob), dar dacă nu de-o neghiobie rîsese? Iar Matilda îl așezase departe de mine și nu puteam să-l întreb, să-i cer explicații. Îmi pusese alături pe ciuma de nevastă a lui Petea, pe care îmi venea s-o omor.

„Dom’ profesor, strigă șeful clanului după ce ne reluarăm locurile, am și eu o întrebare: ce se petrece în învățămîntul universitar? Aici la noi, totul e în ordine?” „Aici la noi da, fiindcă sîntem o universitate de mare tradiție, zise Vaintrub, și nu acceptăm să ne abatem de la ea.” „Dar… zise Vasile, și pronunță numele marelui poet și filozof, de ce a fost dat afară?” Avea aerul că abia acum aflase această știre. Și deodată toată lumea reacționă, copleșindu-l pe Vaintrub cu întrebări, care nu erau de fapt întrebări, ci învinuiri. „Dumneavoastră, care judecați foarte bine în problemele țărănești, zise Matilda cu obișnuitul ei glas triumfător înainte de a triumfa, cum de ați acceptat să fie scos din universitate