luminat mai mult decât douăzeci de ani de înţelepciune lentă; nu te am decât pe tine în lume, Haydée. Prin tine îmi răscumpăr viaţa, prin tine pot să sufăr, prin tine pot să fiu fericit.

— Îl auzi Valentine? strigă Haydée; spune că prin mine poate să sufere! Prin mine, care mi-aş da viaţa pentru el!

Contele se reculese o clipă.

— Am întrevăzut oare adevărul? glăsui el. O, Doamne, n-are a face! Răsplată sau pedeapsă, primesc destinul acesta. Vino, Haydée, vino...

Şi, zvârlindu-şi braţul pe după mijlocul fetei, strânse mâna Valentinei şi dispăru.

Aproape un ceas trecu, în răstimpul căruia, suspinând, fără glas, cu ochii aţintiţi, Valentine rămase lângă Morrel. În sfârşit, ea simţi cum inima lui bate, o adiere imperceptibilă îi deschise buzele şi înfiorarea uşoară care anunţă revenirea vieţii trecu prin trupul tânărului.

În sfârşit, ochii lui se redeschiseră, dar aţintiţi şi rătăciţi mai întâi; pe urmă vederea lui reveni, precisă, reală; o dată cu vederea, simţirea; o dată cu simţirea, durerea.

— O, exclamă el cu accentul disperării, mai trăiesc? Contele m-a înşelat!

Întinse mâna spre masă şi apucă un cuţit.

— Dragul meu, spuse Valentine cu zâmbetul ei adorabil, trezeşte-te şi uită-te spre mine.

Morrel scoase un strigăt puternic şi delirând, plin de îndoială, orbit ca de o arătare cerească, se prăbuşi în genunchi...

A doua zi, în zori, Morrel şi Valentine se plimbau braţ la braţ pe ţărm, Valentine povestind lui Morrel cum apăruse Monte-Cristo în camera ei, cum i-a destăinuit totul, cum a făcut-o să pipăie crima cu degetul şi, în sfârşit, cum a salvat-o ca prin minune de la moarte, lăsând să se creadă că era moartă.

Găsiseră deschisă uşa peşterii şi ieşiră; pe cer luceau, în azurul matinal, ultimele stele ale nopţii.

Atunci Morrel zări, în penumbra unui grup de stânci, un bărbat care aştepta un semn să înainteze; îl arătă Valentinei.

— A, e Jacoppo, căpitanul iahtului.

Şi îl chemă, cu un gest, spre ea şi spre Maximilien.

— Ai ceva să ne spui? întrebă Morrel.

— Aveam să vă înmânez scrisoarea asta din partea contelui.

— A contelui? murmurară împreună cei doi tineri.

— Da, citiţi.

Morrel deschise scrisoarea şi citi:

 

"Dragul meu Maximilien,

Este ancorată pentru voi o corabie mică. Jacoppo vă va duce la Livorno, unde domnul Noirtier îşi aşteaptă nepoata pe care vrea s-o binecuvânteze mai înainte ca ea să te urmeze la altar. Tot ce se găseşte în peştera aceasta, prietene, casa mea de pe Champs-Elysées şi castelul meu mic de la Tréport, sunt darul de nuntă pe care Edmond Dantès îl face fiului patronului său, Morrel.

Domnişoara de Villefort va binevoi să ia jumătate, căci o rog să dea săracilor din Paris toată averea ce-i revine de la părintele ei devenit nebun şi de la fratele ei decedat în luna septembrie, o dată cu mama ei vitregă.

Spune îngerului care va veghea asupra vieţii voastre, Morrel, să se roage din când în când pentru un om care, asemeni lui Satan, s-a crezut o clipă egalul Domnului şi care a recunoscut, cu toată smerenia unui creştin, că numai în mâinile lui Dumnezeu stau puterea supremă şi înţelepciunea infinită.

Rugăciunile acestea vor alina, poate, remuşcarea pe care o poartă în adâncul inimii sale.

Întrucât te priveşte, Morrel, iată întreg secretul purtării mele faţă de dumneata; nu există nici fericire, nici nenorocire pe lumea aceasta.

Există comparaţia unei stări cu alta. Atâta tot.

Numai cel care a încercat nefericirea extremă e capabil să resimtă fericirea extremă.

Trebuie să fi vrut să mori, Maximilien, ca să ştii cât de plăcut e să trăieşti.

Trăiţi deci şi fiţi fericiţi, copii dragi ai inimii mele şi nu uitaţi niciodată că, până în ziua când Dumnezeu va binevoi să dezvăluie omului viitorul, întreaga înţelepciune omenească se va cuprinde în aceste cuvinte:

Aşteaptă şi nădăjduieşte!

Prietenul vostru,

Edmond Dantès conte de Monte-Cristo".

 

În timpul lecturii scrisorii care-i comunica nebunia părintelui şi moartea fratelui, moarte şi nebunie de care nu ştia, Valentine se îngălbeni, un oftat dureros scăpă din pieptul ei şi lacrimi care, deşi tăcute, nu erau mai puţin sfâşietoare, se rostogoliră pe obrajii ei; fericirea ei o costa foarte scump.

Morrel privi în juru-i cu nelinişte.

— Ei nu, contele exagerează generozitatea sa, spuse el; Valentine se va mulţumi cu averea mea modestă. Unde e contele, prietene? Du-mă la el.

Jacoppo întinse mâna în zare.

— Cum? ce vrei să spui? întrebă Valentine. Unde e contele? Unde e Haydée?

— Priviţi, spuse Jacoppo.

Ochii celor doi tineri se fixară asupra liniei indicată de marinar şi, pe linia de un albastru închis care despărţea la orizont cerul de Mediterana, zăriră un voal alb ca o aripă de pescăruş.

— El a plecat! exclamă Morrel; a plecat! Adio, prietene, părinte!

— Ea a plecat! murmură Valentine. Adio, prietenă! Adio, surioară.

— Cine ştie dacă i-om mai vedea vreodată, glăsui Morrel ştergându-şi o lacrimă.

— Dragul meu, spuse Valentine, nu ne-a spus oare contele că înţelepciunea omenească se cuprinde întreagă în cuvintele:

 

Aşteaptă şi nădăjduieşte!

 

 

 

 

Sfârşitul romanului

 

 

 

*  *  *

 

 

{1} Căutând pe cine să-l mănânce – (lat.).