ori să întrevadă misterele acestui suflet profund, ci cu binevoitoarea compasiune pe care părinţii o au pentru copilaşii lor care aiurează.

În acelaşi timp contele creştea în ochii lui; statura lui aproape încă o dată mai mare se desena pe tapetele roşii, îşi zvârlise pe spate părul negru şi se arăta, în picioare, mândru ca unul din îngerii aceia cu care sunt ameninţaţi păcătoşii în ziua Judecăţii din Urmă.

Răpus, toropit, Morrel se răsturnă în jilţ: o moleşeală voluptuoasă i se furişă în vine. Alte idei îi mobilară, pentru a spune astfel, fruntea, aşa cum o nouă întocmire de desene mobilează caleidoscopul.

Culcat, nervos, gâfâind, Morrel nu mai simţea viu într-însul decât visul acesta: i se părea că intră în delirul vag care precede celălalt necunoscut ce se numeşte moartea.

Încercă încă o dată să întindă contelui mâna, dar de data aceasta mâna nu i se mai mişcă; vru să articuleze un suprem adio, limba i se rostogoli în gâtlej, ca o piatră care ar astupa un mormânt.

Ochii lui încărcaţi de moleşeli se închiseră fără vrere: cu toate acestea, dinapoia pleoapelor, se mişca o imagine pe care o recunoscu în ciuda întunericului de care se credea învăluit.

Contele deschisese o uşă.

Îndată o lumină imensă care strălucea într-o cameră vecină sau, mai bine zis, într-un palat din basme, năpădi sala unde Morrel se lăsa în voia agoniei plăcute.

Atunci văzu venind în pragul sălii, la limita dintre ambele camere, o femeie minunat de frumoasă.

Palidă şi blândă, surâzătoare, ea părea îngerul îndurării, alungând îngerul răzbunărilor.

— Se şi deschide cerul pentru mine? gândi muribundul; îngerul acesta seamănă cu cel pe care l-am pierdut.

Monte-Cristo arătă tinerei femei, cu degetul, sofaua unde se odihnea Morrel.

Ea înaintă spre el, cu mâinile pe piept, cu zâmbetul pe buze.

— Valentine! Valentine! strigă Morrel din adâncul sufletului.

Dar gura lui nu rosti un sunet; şi, ca şi cum toate forţele lui erau unite în această emoţie lăuntrică, scoase un suspin şi închise ochii.

Valentine se repezi spre el.

Buzele lui Morrel mai făcură o mişcare.

— Te cheamă, spuse contele; te cheamă din adâncul somnului său, acela căruia ţi-ai încredinţat soarta şi moartea a vrut să vă despartă: din fericire, însă, eu eram prezent şi-am învins moartea. Valentine, de acum încolo nu trebuie să vă mai despărţiţi pe pământ; căci, pentru a te regăsi, el se năpusteşte în mormânt. De nu eram eu, aţi fi murit amândoi; vă redau unul altuia, deie Domnul să se ţină seamă de aceste două existenţe pe care le salvez!

Valentine apucă mâna lui Monte-Cristo şi, într-un elan de irezistibilă bucurie, o duse la buze.

— O, mulţumeşte-mi i spuse contele; repetă-mi întruna, repetă-mi că te-am făcut fericită! Nu-ţi dai seama câtă nevoie am de această certitudine!

— Da, da, vă mulţumesc din tot sufletul! spuse Valentine; iar dacă vă îndoiţi că mulţumirile mele sunt sincere, întrebaţi-o pe Haydée, cercetaţi-o pe sora mea dragă Haydée care, de la plecarea noastră din Franţa m-a ajutat să aştept cu răbdare ― vorbindu-mi despre dumneavoastră ― ziua fericită care luceşte astăzi pentru mine.

— Aşadar o iubeşti pe Haydée? întrebă Monte-Cristo cu o emoţie pe care se străduia zadarnic s-o tăinuiască.

— O, din tot sufletul.

— Atunci ascultă, Valentine, glăsui contele; îţi cer o favoare.

— Dumnezeule, mie? Sunt oare aşa de fericită?

— Da, ai numit-o pe Haydée sora dumitale: să fie într-adevăr sora dumitale, Valentine; dă-i ei tot ce crezi că-mi datorezi mie. Ocrotiţi-o, Morrel şi dumneata, căci (glasul contelui fu gata să se stingă în gâtlej), căci de acum încolo ea va fi singură pe lume.

— Singură pe lume? repetă o voce dinapoia contelui; şi de ce?

Monte-Cristo se întoarse.

Haydée stătea palidă şi îngheţată privindu-l pe conte cu un gest de ucigătoare încremenire.

— Pentru că mâine, copila mea, vei fi liberă, răspunse contele; pentru că îţi vei relua în lume locul ce ţi se cuvine; pentru că nu vreau ca destinul meu să-l întunece pe al tău. Fiică de prinţ, îţi redau bogăţiile şi numele părintelui tău!

Haydée se îngălbeni, desfăcu mâinile-i diafane, aşa cum face fecioara care se încredinţează Domnului şi întrebă cu glas răguşit de lacrimi:

— Aşadar, stăpâne, mă părăseşti?

— Haydée! Haydée! eşti tânără, eşti frumoasă; uită chiar şi numele meu şi fii fericită.

— Bine, spuse Haydée, ordinele tale vor fi executate, stăpâne; voi uita chiar şi numele tău şi voi fi fericită.

Şi făcu un pas înapoi pentru a se retrage.

— O, Doamne! exclamă Valentine sprijinind capul amorţit al lui Morrel pe umărul ei; nu vedeţi cât de palidă e, nu înţelegeţi cât suferă?

Haydée îi spuse cu o expresie sfâşietoare:

— Surioară, de ce vrei să mă înţeleagă? El e stăpânul meu şi eu sunt sclava lui; are dreptul să nu vadă nimic.

Contele se înfioră la accentele glasului care trezi cele mai tainice fibre ale inimii sale; ochii lui îi întâlniră pe ai fetei şi nu putură să suporte strălucirea lor.

— Dumnezeule! Dumnezeule! e adevărat oare ce mă lăsaseşi să bănuiesc? întrebă Monte-Cristo. Haydée, ai fi tu fericită dacă nu m-ai părăsi?

— Sunt tânără, răspunse ea cu blândeţe, mi-e dragă viaţa pe care mi-ai făcut-o aşa de plăcută şi aş regreta să mor.

— Prin urmare, asta înseamnă că dacă te-aş părăsi, Haydée...

— Da, aş muri stăpâne!

— Dar mă iubeşti?

— O, Valentine, el întreabă dacă îl iubesc! Valentine, spune-i tu dacă îl iubeşti pe Maximilien!

Contele simţi că pieptul i se lărgeşte şi că inima i se dilată; deschise braţele, Haydée se aruncă scoţând un strigăt.

— O, da, te iubesc! spuse ea! te iubesc aşa cum cineva iubeşte părintele, fratele, soţul. Te iubesc aşa cum cineva îşi iubeşte viaţa, cum îşi iubeşte Dumnezeul, căci tu eşti pentru mine cea mai frumoasă, cea mai bună şi cea mai mare dintre fiinţele create!

— Facă-se atunci precum vrei, înger drag! spuse contele. Dumnezeu care m-a stârnit împotriva duşmanilor mei şi m-a făcut învingător, Dumnezeu, ― văd bine ― nu vrea să pună căinţa la capătul victoriei; vroiam să mă pedepsesc, Dumnezeu vrea să mă ierte. Iubeşte-mă, Haydée; cine ştie, poate că iubirea ta mă va face să uit ce trebuie să uit.

— Dar ce tot spui, stăpâne? întrebă fata.

— Spun că un cuvânt al tău, Haydée, m-a