smulge cu violenţă sufletul din corp. Într-o zi când lumea noastră va mai fi trăit o mie de ani, când va fi devenit stăpână pe toate forţele nimicitoare ale naturii, punându-le în serviciul binelui general al omenirii; când omul va fi aflat, cum spuneai adineauri, tainele morţii, moartea va deveni la fel de plăcută şi voluptuoasă ca somnul gustat în braţele iubitei noastre.

— Dar dacă dumneavoastră aţi vrea să muriţi, conte, aţi şti să muriţi astfel?

— Da.

Morrel îi întinse mâna.

— Înţeleg acum, spuse el, de ce mi-aţi dat întâlnire aci, pe insula pustie, în mijlocul unui ocean, în palatul acesta subteran, mormânt care ar stârni invidia unui faraon: pentru că mă iubiţi, nu-i aşa conte? pentru că mă iubiţi îndeajuns ca să-mi daţi una din acele morţi despre care îmi vorbeaţi adineauri, o moarte fără agonie, o moarte care să-mi permită să mă sting rostind numele Valentinei şi strângându-vă mâna.

— Da, ai ghicit, Morrel! glăsui contele cu simplitate.

— Vă mulţumesc; gândul că mâine nu voi mai suferi e încântător pentru biata mea inimă.

— Nu regreţi nimic? întrebă Monte-Cristo.

— Nu, răspunse Morrel.

— Nici pe mine nu mă regreţi? întrebă contele cu o emoţie profundă.

Morrel se opri; ochii lui, aşa de limpezi, se umbriră deodată, apoi străluciră cu o lumină neobişnuită; o lacrimă mare ţâşni din ei şi se rostogoli, săpând o brazdă argintie pe obraz.

— Cum, îţi mai rămâne un regret pe pământ şi mori? glăsui contele.

— O, vă implor! exclamă Morrel cu glas slăbit; nu mai rostiţi un cuvânt, conte, nu-mi mai prelungiţi chinul!

Contele avu impresia că Morrel şovăia.

Credinţa de o clipă reînvie într-însul îndoiala oribilă pe care o mai doborâse o dată la castelul If.

"Mă silesc, gândi el, să-l redau pe omul acesta fericirii; privesc înapoierea aceasta ca o greutate zvârlită în balanţă pentru a ţine cumpănă părţii celeilalte unde am lăsat să cadă răul. Acum, dacă m-aş înşela, dacă omul acesta nu era îndeajuns de nefericit ca să merite fericirea ― oh, ce s-ar întâmpla cu mine care nu pot să uit răul decât gândindu-mă la binele făcut?

— Ascultă, Morrel, spuse el, durerea dumitale este imensă, văd; cu toate acestea crezi în Dumnezeu şi nu vrei să primejduieşti mântuirea sufletului.

Morrel zâmbi cu tristeţe.

— Conte, ştiţi că eu nu fac poezie calculată, glăsui el; vă jur însă că sufletul nu-mi mai aparţine.

— Ascultă, Morrel, glăsui Monte-Cristo. Eu nu am nici o rudă pe lume, ştii asta. M-am obişnuit să te privesc ca pe fiul meu; ei bine, ca să-mi salvez fiul mi-aş jertfi viaţa şi cu atât mai mult averea.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Vreau să spun, Morrel, că vrei să părăseşti viaţa deoarece nu cunoşti toate desfătările pe care ea le îngăduie unei averi mari. Morrel, eu posed aproape o sută de milioane: ţi le dăruiesc; cu o astfel de avere vei putea să ajungi la toate rezultatele pe care ţi le vei propune. Eşti ambiţios? Îţi vor fi deschise toate carierele. Răscoleşte lumea, schimbă-i faţa, dedă-te la practici nechibzuite, fii criminal dacă trebuie, dar trăieşte!

— Conte, am cuvântul dumneavoastră, răspunse Morrel cu răceală; şi ― adăugă el scoţând ceasul ― sunt orele unsprezece şi jumătate.

— Morrel, gândeşte-te: sub ochii mei, în casa mea?

— Atunci lăsaţi-mă să plec, spuse Maximilien posomorându-se; altminteri voi crede că nu mă iubiţi pentru mine, ci pentru dumneavoastră.

Şi se sculă.

— Bine, glăsui Monte-Cristo al cărui chip se lumină la aceste cuvinte; vrei, Morrel şi eşti inflexibil; da, eşti profund nefericit şi, precum ai spus, numai o minune ar putea să te vindece; ia loc, Morrel şi aşteaptă.

Morrel se supuse; Monte-Cristo se ridică la rându-i şi scoase dintr-un dulap închis cu luare-aminte, a cărui cheie atârnată de un lanţ de aur o purta la el, o casetă mică de argint splendid sculptată şi cizelată, cu colţuri care înfăţişau patru figuri cambrate, asemănătoare unor cariatide, cu elanuri deznădăjduite, figuri de femei, simboluri de îngeri ce năzuiesc la cer.

Puse caseta pe masă.

Apoi, deschizând-o, scoase din ea o cutiuţă de aur al cărui capac se ridica prin apăsarea unui resort secret.

Cutiuţa conţinea o substanţă uleioasă, pe jumătate solidă, cu o culoare ce nu se putea defini din cauza răsfrângerii aurului lucios, a safirelor şi smaraldelor care căptuşeau cutia.

Era parcă o licărire de azur, de purpură şi aur.

Contele scoase o cantitate mică din substanţa aceasta, cu o lingură de aur argintat şi o oferi lui Morrel fixând asupra lui o privire lungă.

Se putea vedea atunci că substanţa era verzuie.

— Iată ce mi-ai cerut, spuse el, iată ce ţi-am făgăduit.

— În viaţă fiind încă, glăsui tânărul luând lingura din mâna lui Monte-Cristo, vă mulţumesc din adâncul inimii.

Contele mai luă o lingură şi scoase pentru a doua oară din cutia de aur.

— Ce vreţi să faceţi, prietene? întrebă Morrel oprindu-i mâna.

— Dumnezeu să mă ierte, Morrel, îi spuse el zâmbind, dar cred că şi eu sunt tot aşa de sătul de viaţă ca şi dumneata şi deoarece prilejul se iveşte...

— Opriţi-vă! strigă tânărul; o, dumneavoastră, care iubiţi, care sunteţi iubit, care aveţi credinţa speranţei, nu faceţi ce fac eu; din partea dumneavoastră ar fi o crimă. Adio, nobilul şi generosul meu prieten! Am să-i spun Valentinei tot ce aţi făcut pentru mine.

Şi, încetişor, fără altă ezitare decât apăsarea mâinii stângi pe care o întindea contelui, Morrel înghiţi sau, mai bine zis, savură substanţa misterioasă oferită de Monte-Cristo.

Atunci amândoi tăcură. Ali aduse, tăcut şi atent, tutunul şi narghilele, servi cafeaua şi dispăru.

Treptat-treptat, lămpile păliră în mâinile statuilor de marmură care le susţineau şi mireasma împrăştiată în cameră îi păru lui Morrel mai puţin pătrunzătoare.

Aşezat în faţa lui Monte-Cristo, îl privea în umbră şi Morrel nu vedea decât strălucirea ochilor contelui. O durere imensă puse stăpânire pe tânăr; simţea că narghileaua îi scapă din mâini; obiectele îşi pierdeau, pe nesimţite, forma şi culoarea; ochii tulburaţi vedeau deschizându-se parcă, în perete, uşi şi perdele.

— Prietene, spuse el, simt că mor; mulţumesc.

Făcu o sforţare pentru a-i întinde încă o dată mâna, dar mâna recăzu, moale, alături.

Atunci i se păru că Monte-Cristo zâmbea, dar nu râsul lui ciudat şi înfricoşător care îl lăsase de multe