— Ascultă, glăsui contele; mă înţelegi bine, nu-i aşa, Maximilien? Nu mă iei drept un om de rând, o morişcă ce scoate sunete vagi şi lipsite de sens. Când te întreb dacă eşti consolat, îţi vorbesc ca unul pentru care inima omenească nu mai are secrete; Morrel, să coborâm împreună în adâncul inimii dumitale şi s-o examinăm. Mai e într-însa neastâmpărul înflăcărat al durerii care sileşte trupul să se năpustească aşa cum se năpusteşte leul înţepat de ţânţari? Mai e într-însa setea mistuitoare care nu se stinge decât în mormânt? Mai e idealismul, regretul care îl aruncă pe cel viu dincolo de viaţă, în urmărirea morţii? Ori e numai toropeala curajului sleit, sila care înăbuşe raza de speranţă cea ar vrea să lucească? E pierderea memoriei care aduce neputinţa lacrimilor? O, dragul meu prieten, dacă este aşa, dacă nu mai poţi plânge, dacă îţi crezi moartă inima amorţită, dacă nu mai ai putere decât în Dumnezeu, priviri decât pentru cer, ― dragul meu, să lăsăm la o parte cuvintele prea strâmte pentru sensul ce li-l dă sufletul nostru. Maximilien, nu te mai plânge, eşti consolat.

— Conte, spuse Morrel cu glasu-i blând şi totodată ferm; conte, ascultaţi-mă aşa cum e ascultat un om care vorbeşte cu degetul întins spre pământ şi cu ochii înălţaţi la cer: am venit la dumneavoastră ca să mor în braţele unui prieten. Desigur sunt fiinţe pe care le iubesc: o iubesc pe sora mea Julie, îl iubesc pe soţul ei Emmanuel; dar am nevoie să mi se deschidă braţe puternice şi să mi se zâmbească în ultimele clipe; sora mea ar izbucni în lacrimi şi-ar leşina; aş vedea-o suferind şi a suferit destul; Emmanuel mi-ar smulge arma din mână şi ar umple casa cu strigăte. Dumneavoastră conte, al cărui cuvânt îl am, dumneavoastră, care sunteţi mai mult decât un om, pe care l-aş numi un zeu dacă nu aţi fi muritor, mă veţi însoţi cu blândeţe şi cu dragoste ― nu-i aşa? ― până la porţile morţii.

— Prietene, glăsui contele, mai am o îndoială: atât de slab eşti dumneata încât îţi înfăţişezi durerea cu orgoliu?

— Nu, vedeţi, sunt simplu! spuse Morrel întinzând mâna contelui; iar pulsul meu nu bate nici mai tare, nici mai încet decât de obicei. Nu, mă simt la capătul drumului; nu, mai departe nu merg. Mi-aţi spus să aştept şi să nădăjduiesc; ştiţi ce aţi făcut, înţelept nefericit ce sunteţi? Am aşteptat o lună, adică am suferit o lună. Am nădăjduit (omul e o făptură amărâtă şi jalnică). Am nădăjduit, ― ce? nu ştiu; ceva necunoscut, absurd, nesăbuit. Un miracol... Care? Numai Dumnezeu poate să spună, el care a pus în judecata noastră nebunia aceea ce se numeşte speranţă. Da, am aşteptat; da, am nădăjduit, conte, şi, de un sfert de oră de când vorbim, mi-aţi zdrobit de o sută de ori, fără să ştiţi, mi-aţi chinuit inima, căci fiecare cuvânt al dumneavoastră mi-a arătat că pentru mine nu mai este speranţă. O, conte, aş vrea să mă odihnesc cu blândeţe şi cu voluptate în moarte!

Morrel rosti ultimele cuvinte cu o explozie de energie care îl făcu pe conte să tresară.

— Prietene, continuă Morrel văzând că Monte-Cristo tăcea, mi-aţi fixat ziua de 5 octombrie ca termen al amânării ce îmi cereaţi... Prietene, astăzi e 5 octombrie.

Morrel scoase ceasul.

— E ora nouă; mai am de trăit trei ore.

— Fie, vino încoace, răspunse Monte-Cristo.

Morrel îl urmă pe conte, maşinal şi intrară în peştera pe care Maximilien nu o observase încă.

Găsi covoare sub picioarele sale; se deschise o uşă, îl învăluiră parfumuri, o lumină îi izbi ochii.

Morrel se opri, şovăind să înainteze; se temea de enervantele delicii care îl înconjurau.

Monte-Cristo îl atrase încetişor.

— Nu se cuvine oare, spuse el, să întrebuinţăm cele trei ore ce ne rămân asemenea vechilor romani care, condamnaţi de Nero, împăratul şi moştenitorul lor, se aşezau la masă încununaţi cu flori, aspirând moartea o dată cu mireasma heliotropilor şi-a trandafirilor?

Morrel zâmbi.

— Cum veţi vrea, spuse el; moartea e tot moarte, adică uitare, adică odihnă, adică absenţa vieţii şi, în consecinţă, a durerii.

Se aşeză. Monte-Cristo luă loc în faţa lui...

Se găseau în minunata sală de mâncare pe care am mai descris-o, unde statui de marmură ţineau pe cap coşuri totdeauna pline cu flori şi fructe.

Morrel privise totul în chip nedesluşit şi probabil nu văzuse nimic.

— Să vorbim ca nişte bărbaţi, spuse el privindu-l ţintă pe conte.

— Vorbeşte, răspunse acesta.

— Conte, reluă Morrel, dumneavoastră sunteţi sinteza tuturor cunoştinţelor omeneşti şi îmi păreţi descins dintr-o lume mai avansată şi mai învăţată decât a noastră.

— E ceva adevărat în cele ce spui, Morrel, declară contele cu zâmbetul melancolic care îl făcea aşa de frumos; am descins dintr-o planetă care se numeşte durere.

— Cred tot ce îmi spuneţi, conte, fără a căuta să aprofundez sensul; şi dovada este că mi-aţi spus să trăiesc şi am trăit; că mi-aţi spus să nădăjduiesc şi aproape am nădăjduit. Voi cuteza deci să vă întreb, conte, ca şi cum aţi mai fi murit o dată: Conte, e o faptă rea să mori?

Monte-Cristo îl privea pe Morrel cu o afecţiune de negrăit.

— Da, spuse el; da, fără îndoială e o faptă rea dacă zdrobeşti cu brutalitate învelişul muritor care îţi cere cu încăpăţânare să trăieşti; dacă îţi faci carnea să strige sub dinţii imperceptibili ai unui pumnal; dacă străpungi cu un glonte neinteligent şi totodată gata să se rătăcească în drum, creierul dumitale pe care cea mai mică izbitură îl îndurerează, ― desigur că vei suferi şi vei părăsi în chip odios viaţa ce ţi se va părea, în timpul agoniei deznădăjduite, mai bună decât un repaus cumpărat aşa de scump.

— Da, înţeleg, spuse Morrel; moartea ca şi viaţa are tainele ei de durere şi voluptate: esenţialul e să le cunoşti.

— Întocmai, Maximilien, ţi-ai rostit cuvântul adevărat. Moartea este, după grija cu care căutăm să ne punem bine sau rău cu ea, o prietenă care ne leagănă tot aşa de blând ca o doică, sau o duşmancă ce ne