Rămase acolo până la ziuă, neştiind unde este.

În zori băgă de seamă că se află lângă un pârâu: îi era sete; se târî până la el.

Când se plecă să bea, observă că părul îi devenise alb.

Capitolul XLIII   5 Octombrie

Era pe la orele şase seara; o lumină de culoarea opalului, în care un soare frumos de toamnă îşi infiltra razele aurii, cădea din cer pe marea albăstruie.

Căldura zilei se stinsese treptat şi începeai să simţi adierea aceea uşoară care seamănă cu respiraţia naturii ce se trezeşte după siesta dogorâtoare a amiezii ― suflu delicios ce răcoreşte coastele Mediteranei şi poartă de la un ţărm la altul mireasma arborilor, amestecată cu mirosul pătrunzător al mării.

Pe lacul imens care se întinde de la Gibraltar la Dardanele şi de la Tunis la Veneţia, un iaht uşor, cu formă pură, elegantă, luneca în primele neguri ale serii. Mişcarea lui era aceea a lebedei ce-şi deschide aripile în vânt şi pare a luneca pe apă. Înainta zorit şi graţios totodată, lăsând în urma lui o brazdă fosforescentă.

Puţin câte puţin soarele, ale cărui ultime raze le-am salutat, dispăruse în zarea apuseană; dar, ca pentru a da dreptate visurilor strălucitoare ale mitologiei, luminile indiscrete, arătându-se din nou pe creasta fiecărui val, păreau să dezvăluie că zeul focului se ascunsese în sânul Amphitritei, care încerca zadarnic să-şi tăinuiască amantul în cutele mantiei azurii.

Iahtul înainta repede, măcar că, în aparenţă, vântul abia ajungea să fluture pletele cârlionţate ale unei copile.

În picioare, la proră, un bărbat înalt de statură, cu tenul bronzat, cu ochii măriţi, vedea venind spre el pământul sub forma unei mase sumbre, ca un con şi ieşind din mijlocul valurilor ca o pălărie imensă de catalan.

— Acolo e Monte-Cristo? întrebă cu glas grav străbătut de o tristeţe profundă călătorul la ale cărui ordine micul iaht părea pentru moment pus la dispoziţie.

— Da, Excelenţă, răspunse patronul; ajungem.

— Ajungem! murmură călătorul cu un accent de melancolie care nu se poate exprima.

Adăugă apoi, în şoaptă:

— Da, acolo va fi portul.

Şi se cufundă iar în gândurile ce se tălmăcesc printr-un zâmbet mai trist decât lacrimile.

După câteva minute se zări pe uscat lumina unei flăcări care se stinse îndată şi detunătura unei arme răzbi până la iaht.

— Excelenţă, spuse patronul, iată semnalul de pe pământ. Vreţi să răspundeţi şi dumneavoastră?

— Ce semnal? întrebă acesta.

Patronul întinse mâna spre insula din marginile căreia urca, răzleţ şi alburiu, un ghemotoc de fum care se destrămă, lăţindu-se.

— A, da, spuse el deşteptându-se parcă dintr-un vis: dă-mi arma.

Patronul îi întinse o carabină încărcată; călătorul o luă, o ridică încetişor şi trase în aer.

Peste zece minute se strângeau pânzele şi se zvârlea ancora la cinci sute de paşi de un mic port.

Barca se şi afla pe mare, cu patru vâslaşi şi cu un cârmaci; călătorul coborî, dar în loc să se aşeze la pupa împodobită pentru el cu un covor albastru, rămase în picioare cu braţele pe piept.

Vâslaşii aşteptau cu vâslele ridicate pe jumătate ca nişte păsări care îşi usucă aripile.

Cele opt lopeţi recăzură în mare cu o singură lovitură, fără să împroaşte un singur strop de apă; apoi, cedând impulsului, barca lunecă repede.

— Haidem! glăsui călătorul.

Ajunseră cât ai clipi într-un mic golf, format de o scobitură naturală; barca înaintă pe un fund de nisip fin.

— Excelenţă, spuse cârmaciul, urcaţi-vă pe umerii a doi dintre oamenii noştri; ei vă vor duce pe uscat.

Tânărul răspunse invitaţiei cu un gest de completă indiferenţă, coborî din barcă şi se lăsă să lunece în apa care i se urcă până la brâu.

— Excelenţă, faceţi rău şi o să ne certe stăpânul, murmură cârmaciul.

Tânărul continuă să înainteze spre ţărm după doi mateloţi care pipăiau fundul.

După vreo treizeci de paşi ajunseră la ţărm; tânărul îşi scutură picioarele pe un teren uscat şi căută din ochi, în jurul său, drumul probabil care i se va indica, deoarece se întunecase complet.

În momentul când întorcea capul, o mână se aşeză pe umărul lui şi un glas îl făcu să tresară.

— Bună seara, Maximilien, spuse glasul; îţi mulţumesc, eşti punctual.

— Dumneavoastră, conte? exclamă tânărul cu o pornire care semăna a bucurie şi strângând cu ambele mâini mâna lui Monte-Cristo.

— Da, precum vezi, exact ca dumneata; dar eşti lac de apă, dragul meu: trebuie să te schimbi, cum ar spune Calypso lui Telemac. Vino; e prin părţile acestea o locuinţă pregătită pentru dumneata şi unde ai să uiţi de osteneli şi frig.

Monte-Cristo băgă de seamă că Morrel întorcea capul; aşteptă.

Într-adevăr, tânărul vedea cu uimire că nici un cuvânt nu fusese rostit de cei care îl aduseseră, că nu plătise şi că totuşi ei plecaseră. Se şi auzea plescăitul vâslelor bărcii care se înapoia spre micul iaht.

— A, da, spuse contele; îţi cauţi mateloţii?

— Fără îndoială, nu le-am dat nimic şi totuşi au plecat.

— Nu te ocupa de asta, Maximilien, spuse Monte-Cristo râzând; eu am o înţelegere cu marina pentru ca accesul la insula mea să fie scutit de orice taxă de transport şi de călătorie. Sunt abonat, cum se zice în ţările civilizate.

Morrel îl privi pe conte cu mirare.

— Conte, îi spuse el, nu mai sunteţi la fel cu acela de la Paris.

— Cum adică?

— Da, aci râdeţi.

Fruntea lui Monte-Cristo se posomorî deodată.

— Faci bine că-mi aduci aminte, Maximilien, spuse el; revederea dumitale era o fericire pentru mine şi uitam că orice fericire e trecătoare.

— O, nu; nu, conte! strigă Morrel apucând din nou mâinile prietenului său; dimpotrivă, râdeţi, fiţi fericit şi dovediţi-mi prin indiferenţa dumneavoastră că viaţa nu e rea decât pentru cei care suferă. O, sunteţi caritabil; sunteţi bun, sunteţi mare şi afectaţi voioşia aceasta pentru a-mi da curaj!

— Te înşeli, Morrel, spuse Monte-Cristo; eram într-adevăr fericit.

— În cazul acesta pe mine mă uitaţi; cu atât mai bine.

— Cum adică?

— Da, căci ştiţi, prietene, că, aşa cum gladiatorul spunea împăratului intrând în circ, eu vă spun dumneavoastră: "Cel care va muri te salută".

— Nu eşti consolat? întrebă Monte-Cristo cu o privire ciudată.

— O, aţi crezut într-adevăr