Contele de Monte-Cristo vol.1 cărți online PDF 📖

ALEXANDRE DUMAS

Contele de Monte-Cristo

Volumul 1

Capitolul I   Marsilia ― Sosirea

În ziua de 24 februarie 1815, santinela de la Notre-Dame de la Garde semnală "Faraonul", corabie cu trei catarge, care venea din Smirna, Triest şi Neapole.

Potrivit obiceiului, o barcă porni îndată din port, o luă pe lângă castelul If şi abordă nava între capul Morgion şi insula Rion.

Îndată, de asemenea potrivit obiceiului, platforma portului Saint-Jean se umplu de curioşi; căci sosirea unui vas la Marsilia este întotdeauna un eveniment, mai ales când vasul acesta, cum era cazul "Faraonului", fusese construit, înzestrat cu cele necesare, încărcat în şantierele oraşului Phoceea şi când el aparţinea unui armator din oraş.

Între timp, vasul trecuse cu bine prin strâmtoarea pe care cine ştie ce zguduitură vulcanică o săpase între insula Calasareigne şi insula Jaros; ocolise Pomega şi se apropia cu toate pânzele întinse, dar aşa de încet şi cu un aer aşa de trist încât, cu instinctul care presimte o nenorocire, curioşii se întrebau ce accident se va fi întâmplat la bord. Totuşi, experţii în navigaţie recunoşteau că, dacă s-a întâmplat vreun accident, nu i s-a putut întâmpla vasului, fiindcă acesta înainta în toate condiţiile unei nave cârmuite perfect: ancora ei era slobodă, frânghiile erau desfăcute, iar lângă cârmaciul care se pregătea să îndrume "Faraonul" prin strâmtoarea portului Marsiliei se afla un tânăr cu gesturi repezi şi cu ochi iscoditori ce supraveghea fiecare mişcare a vasului şi veghea fiecare ordin al cârmaciului.

Neliniştea nelămurită, care plana asupra mulţimii, cuprinsese în mod special pe unul dintre spectatorii de pe esplanada Saint-Jean în aşa fel, încât acesta nu mai avu răbdare să aştepte intrarea vaporului în port; sări într-o barcă şi vâsli spre "Faraonul" pe care îl ajunse în faţa micului Réserve.

Când îl văzu pe om sosind, tânărul marinar părăsi postul de lângă cârmaci şi se sprijini, cu pălăria în mână, de parapetul vasului.

Un tânăr între optsprezece-douăzeci ani, înalt, zvelt, cu ochi negri, frumoşi şi cu păr ca abanosul; în toată fiinţa sa era acel aer de calm şi de hotărâre, specific celor deprinşi din copilărie să lupte cu primejdia.

— A, dumneata eşti, Dantès? strigă omul cu barca. Ce s-a întâmplat şi ce-i tristeţea asta la bord?

— O mare nenorocire, domnule Morrel! răspunse tânărul; o mare nenorocire, mai ales pentru mine; în apropiere de Civita-Vecchia l-am pierdut pe bravul căpitan Leclère.

— Dar încărcătura? întrebă repede armatorul.

— Ea a ajuns cu bine, domnule Morrel şi cred c-o să fiţi mulţumit în privinţa aceasta; dar bietul căpitan Leclère...

— Ce i s-a întâmplat? întrebă armatorul cu un aer vădit uşurat, ce i s-a întâmplat bravului căpitan?

— A murit.

— A căzut în mare?

— Nu, domnule: a murit de friguri, în chinuri groaznice.

Apoi, întorcându-se spre oamenii săi:

— Holà hé! spuse el: fiecare la post pentru acostare!

Echipajul ascultă. În aceeaşi clipă cei opt sau zece mateloţi se năpustiră la locurile lor.

Tânărul marinar aruncă o privire scurtă asupra începutului de manevră şi, văzând că ordinele se execută, reveni la interlocutorul său.

— Dar cum s-a întâmplat nenorocirea? continuă armatorul, reluând conversaţia de unde o lăsase tânărul marinar.

— Vai, domnule, în chipul cel mai neaşteptat: după o convorbire îndelungată cu comandantul portului, căpitanul Leclère a părăsit Neapolul foarte agitat; peste douăzeci şi patru de ceasuri l-a cuprins febra; peste trei zile era mort... I-am făcut funeraliile cuvenite şi se odihneşte acum, înfăşurat într-un hamac, cu o ghiulea de treizeci şi şase la picioare şi cu una la cap, în dreptul insulei El-Giglio. Îi aducem văduvei sale crucea lui de onoare şi spada. Merita osteneala ca, după zece ani de război contra englezilor, să moară ca toată lumea în patul lui, continuă tânărul cu un zâmbet melancolic.

— Ei, ce vrei, domnule Edmond, reluă armatorul, care părea că se consolează din ce în ce mai mult, suntem cu toţii muritori şi e nevoie ca cei vechi să facă loc noilor veniţi; altminteri n-ar exista înaintare; şi din moment ce dumneata mă asiguri că încărcătura...

— ...este în bună stare, domnule Morrel, garantez. O călătorie pe care vă sfătuiesc să n-o scontaţi sub 25.000 de franci beneficiu.

Apoi, pentru că trecuseră la turnul rotund, tânărul marinar dădu alte comenzi.

Ordinul se execută aproape cu tot atâta iuţeală ca pe un vas de război.

La ultima comandă, toate pânzele coborâră, iar nava înaintă, alunecând lin, în virtutea inerţiei.

— Şi acum, dacă vreţi să urcaţi, domnule Morrel, spuse Dantès, văzând nerăbdarea armatorului, iată-l pe contabilul dumneavoastră, domnul Danglars, care iese din cabină şi care vă va da toate informaţiile dorite. Eu sunt nevoit să veghez la acostare şi să pun vasul în doliu.

Armatorul nu aşteaptă să i se spună de două ori. Apucă un cablu zvârlit de Dantès si, cu o iscusinţă care ar fi făcut cinste unui om de mare, urcă treptele ghintuite în flancul rotunjit al vasului, în timp ce Dantès, înapoindu-se la postu-i de secund, ceda conversaţia celui pe care îl anunţase sub numele de Danglars şi care, ieşind din cabină, înainta într-adevăr spre armator.

Noul venit era un bărbat între 25-26 de ani, cu figura posomorâtă, slugarnic faţă de superiori, obraznic faţă de subordonaţi; de aceea, în afară de titlul său de agent contabil, care e totdeauna un motiv de repulsie pentru mateloţi, el era îndeobşte rău văzut de echipaj în aceeaşi măsură în care Edmond Dantès era iubit.

— Domnule Morrel, zise Danglars, cunoaşteţi nenorocirea, nu-i aşa?

— Da, da. Bietul căpitan Leclère! Era un om cumsecade şi de ispravă.

— Şi, mai ales, un marinar excelent, îmbătrânit între cer şi apă, aşa cum îi stă bine unui om însărcinat cu interesele unei case de importanţa casei Morrel şi fiul, răspunse Danglars.

— Dar, glăsui armatorul, urmărindu-l din ochi pe Dantès, care căuta locul de acostare, cred că nu e nevoie să fie cineva un marinar atât de bătrân, precum spui dumneata, Danglars, pentru a-şi cunoaşte meseria; uite-l pe prietenul nostru Edmond, care cred că şi-o face pe a sa ca un om ce nu are nevoie să ceară cuiva sfatul.

— Da, spuse Danglars, aruncând asupra lui Dantès