o privire piezişă, în care sclipi o fulgerare de ură, da, e tânăr, nu încape îndoială. Căpitanul abia a închis ochii şi el a luat comanda, fără să consulte pe nimeni, făcându-ne să pierdem o zi şi jumătate în insula Elba, în loc să se întoarcă direct la Marsilia.

— În ce priveşte comanda navei, declară armatorul, era de datoria lui ca secund; în ce priveşte pierderea unei zile şi jumătate în insula Elba a făcut rău; numai dacă vasul n-a avut cumva vreo stricăciune de reparat.

— Nava era tot aşa de sănătoasă cum sunt eu şi cum doresc să fiţi şi dumneavoastră, domnule Morrel; iar ziua aceea şi jumătate a fost pierdută din simplu capriciu, pentru plăcerea de a coborî pe uscat; atâta tot.

— Dantès, spuse armatorul, întorcându-se spre tânăr, ia vino încoace.

— Mă iertaţi, domnule, glăsui Dantès, sunt al dumneavoastră într-o clipă.

Apoi, adresându-se echipajului:

— Aruncaţi ancora! spuse el.

Ancora căzu numaidecât, iar lanţul se desfăşură cu zgomot. Dantès rămase la postul său, cu toată prezenţa cârmaciului, până când şi ultima manevră fu încheiată. După aceea comandă:

— Coborâţi pavilionul! Lăsaţi pânzele!

— Vedeţi, spuse Danglars, pe cuvântul meu, el se şi crede căpitan.

— Şi este, declară armatorul.

— Da, fără semnătura dumneavoastră şi a tovarăşului dumneavoastră, domnule Morrel.

— La urma urmei, de ce nu l-am lăsa pe postul acesta? spuse armatorul. Ştiu că e tânăr, dar mi se pare priceput şi experimentat în meseria lui.

Peste fruntea lui Danglars trecu un nor.

— Iertaţi-mă, domnule Morrel, glăsui Dantès, apropiindu-se; acum când nava e acostată, sunt cu totul la dispoziţia dumneavoastră: m-aţi chemat, nu-i aşa?

Danglars se dădu înapoi cu un pas.

— Voiam să te întreb de ce te-ai oprit în insula Elba?

— Nu ştiu, domnule; m-am oprit ca să îndeplinesc ultima poruncă a căpitanului Leclère, care murind, mi-a încredinţat un pachet pentru marele-mareşal Bertrand.

— Şi l-ai văzut, Edmond?

— Pe cine?

— Pe marele mareşal.

— Da.

Morrel privi în juru-i şi îl trase pe Dantès la o parte.

— Şi, cum îi merge împăratului? întrebă el repede.

— Bine, după câte am putut să-mi dau seama.

— Aşadar, l-ai văzut şi pe împărat?

— A venit la mareşal când eram acolo.

— I-ai spus ceva?

— Nu, el mi-a vorbit, domnule, spuse Dantès, zâmbind.

— Şi ce ţi-a spus?

— M-a întrebat despre vas, despre plecarea spre Marsilia, despre drumul pe care îl urmasem şi despre încărcătura pe care o aveam. Cred că dacă vasul era gol, iar eu eram stăpânul lui, ar fi avut de gând să-l cumpere; i-am spus însă că eu nu sunt decât un simplu secund şi că vasul aparţine casei Morrel şi fiul. "Aha, a spus el, o cunosc. Morrelii sunt armatori din tată în fiu, iar un Morrel servea în acelaşi regiment cu mine, pe când mă aflam în garnizoană la Valencia".

— Într-adevăr, aşa e, exclamă armatorul foarte voios; era Policar Morrel, unchiul meu, care a devenit căpitan. Dantès, să-i spui unchiului meu că împăratul şi-a amintit de el şi ai să vezi cum o să plângă de bucurie. Haide, haide, continuă armatorul, bătându-l pe tânăr, prietenos, pe umăr, ai făcut bine, Dantès, respectând instrucţiunile căpitanului Leclère şi o-prindu-te în insula Elba, deşi, dacă s-ar afla că ai predat un pachet mareşalului şi că ai vorbit cu împăratul, lucrul te-ar putea compromite.

— De ce să mă compromită, domnule? întrebă Dantès; eu nu ştiu ce duceam, iar împăratul nu mi-a pus decât întrebările pe care le-ar fi pus primului venit. Iertaţi-mă însă, reluă Dantès, uite că sosesc Sănătatea şi Vama; îmi daţi voie, nu-i aşa?

— Te rog, te rog, dragă Dantès.

Tânărul se depărtă, iar în timpul acesta Danglars se apropie din nou:

— Se pare, nu-i aşa, că a justificat cum trebuie acostarea lui în Porto- Ferrajo? întrebă acesta.

— Admirabil, scumpe domnule Danglars.

— A, cu atât mai bine, răspunse acesta, căci e totdeauna neplăcut să vezi că un camarad nu-şi face datoria.

— Dantès şi-a făcut-o pe a sa, răspunse armatorul şi nu i se poate imputa nimic. Căpitanul Leclère îi ordonase popasul acela.

— Apropo de căpitanul Leclère, nu v-a predat o scrisoare a lui?

— Cine?

— Dantès.

— Mie, nu. Avea una?

— Credeam că, în afară de pachet, căpitanul Leclère i-a încredinţat o scrisoare.

— Despre ce pachet vorbeşti, Danglars?

— Despre cel pe care Dantès l-a depus în trecere la Porto-Ferrajo.

— De unde ştii că avea de predat un pachet la Porto-Ferrajo?

Danglars roşi.

— Treceam pe dinaintea uşii întredeschise a căpitanului şi l-am văzut încredinţându-i lui Dantès pachetul şi scrisoarea.

— Nu mi-a vorbit nimic, spuse armatorul; dar dacă are scrisoarea, mi-o va da.

Danglars chibzui un moment.

— În cazul acesta, domnule Morrel, vă rog, spuse el, să nu-i pomeniţi nimic lui Dantès; poate m-am înşelat.

Tânărul se înapoie în clipa aceea; Danglars se depărtă.

— Dragă Dantès, eşti liber? întrebă armatorul.

— Da, domnule.

— Inspecţia n-a durat mult.

— Nu, am dat vameşilor lista mărfurilor noastre; cât priveşte inspecţia sanitară au trimis o dată cu barca un om căruia i-am predat hârtiile noastre.

— Atunci nu mai ai nici o treabă aici?

Dantès aruncă o privire grăbită în juru-i.

— Nu, totul e în ordine, spuse el.

— Poţi, în cazul acesta, să iei masa cu noi?

— Scuzaţi-mă, domnule Morrel, scuzaţi-mă, vă rog, dar trebuie să fac prima vizită părintelui meu. Nu sunt însă mai puţin recunoscător pentru cinstea ce-mi faceţi.

— E drept, Dantès, e drept. Ştiu că eşti un fiu bun.

— Dar... întrebă Dantès, cu oarecare şovăiala, părintele meu e sănătos, nu-i aşa?

— Cred că da, dragă Edmond, deşi nu l-am zărit.

— Da, stă zăvorât în odăiţa lui.

— Ceea ce dovedeşte că, cel puţin, nu a dus lipsă de nimic în absenţa dumitale.

Dantès zâmbi.

— Tare e mândru, domnule şi chiar dacă ducea lipsă de toate, mă îndoiesc că ar fi cerut ceva, cuiva, în afară de Dumnezeu.

— Atunci, după vizita aceasta, contăm pe dumneata.

— Încă o dată vă rog să mă scuzaţi, domnule Morrel; dar, după vizita aceasta, mai am de făcut una la care ţin tot aşa de mult.

— Adevărat, Dantès; uitasem că la Catalani este cineva care te aşteaptă, desigur, cu nu mai puţină nerăbdare decât părintele dumitale: frumoasa Mercédès!

Dantès zâmbi.

— Aha, glăsui armatorul, nu mă mai miră faptul că ea a venit