în trei rânduri să-mi ceară veşti cu privire la "Faraon". La naiba, Edmond, nu eşti câtuşi de puţin de plâns, căci ai o amantă drăguţă.

— Nu e amanta mea, domnule, spuse tânărul marinar cu gravitate, e logodnica mea.

— Câteodată este acelaşi lucru, glăsui armatorul râzând.

— Pentru noi nu, domnule, răspunse Dantès.

— Haide-haide, dragă Edmond, continuă armatorul, să nu te reţin; te-ai achitat prea bine de interesele mele pentru ca eu să nu-ţi dau răgazul de a le îndeplini pe ale dumitale. Ai nevoie de bani?

— Nu, domnule; am apuntamentele mele de călătorie, adică solda pe aproape trei luni.

— Eşti un băiat chibzuit, Edmond.

— Adăugaţi că am un părinte sărac, domnule Morrel.

— Da, da, ştiu că eşti un fiu bun. Du-te şi-ţi vezi părintele: am şi eu un fiu şi i-aş purta ciudă celui care, după o călătorie de trei luni, l-ar reţine departe de mine.

— În cazul acesta îmi daţi voie? glăsui tânărul salutând.

— Da, dacă nu mai ai ce-mi spune.

— Nu.

— Căpitanul Leclère nu ţi-a dat, când a murit, o scrisoare pentru mine?

— I-ar fi fost cu neputinţă să scrie, domnule; dar întrebarea dumneavoastră îmi aduce aminte că va trebui să vă cer un concediu de cincisprezece zile.

— Ca să te însori?

— În primul rând; apoi pentru a mă duce la Paris.

— Bun, bun; ia-ţi concediu cât vrei, Dantès; descărcarea vasului o să ne ceară cel puţin şase săptămâni şi n-o să putem porni iarăşi pe mare înainte de trei luni... Peste trei luni va trebui însă să fii aici. "Faraonul", continuă armatorul, bătându-l pe tânărul marinar pe umăr, n-ar putea să pornească fără căpitanul lui.

— Fără căpitanul lui? exclamă Dantès cu ochi strălucitori de bucurie; gândiţi-vă la ce spuneţi, domnule, căci dumneavoastră aţi răspuns celor mai tainice speranţe ale inimii mele. Aveţi cumva de gând să mă numiţi căpitanul "Faraonului"?

— Dragă Dantès, dacă aş fi singur, ţi-aş întinde mâna, spunându-ţi: "S-a făcut"; dar am un asociat şi ştii proverbul italian: Che a compágno a padróne{1}, Dar jumătate din afacere e făcută, căci din două voturi, ai de pe acum unul. Ai încredere în mine, ca să-l ai şi pe celălalt şi am să fac tot ce pot.

— O, domnule Morrel, exclamă tânărul marinar, apucând cu ochi înlăcrimaţi mâinile armatorului; domnule Morrel, vă mulţumesc în numele părintelui meu şi al lui Mercédès.

— Bine, bine, Edmond, la naiba! Există un Dumnezeu în cer pentru oamenii de ispravă. Du-te de-l vezi pe parâmele dumitale, du-te de-o vezi pe Mercédès şi pe urmă vino la mine.

— Nu vreţi să vă cobor pe uscat?

— Nu, mulţumesc; rămân să aranjez socotelile cu Danglars. Ai fost mulţumit de el în timpul călătoriei?

— Depinde de sensul pe care îl daţi întrebării, domnule. Dacă înţelegeţi bun camarad, atunci nu, căci cred că nu mă poate suferi din ziua când, în urma unei neînţelegeri dintre noi doi, am făcut prostia să-i propun să ne oprim zece minute în insula Monte-Cristo, pentru a lichida cearta; propunere pe care am avut naivitatea să i-o fac şi pe care el a avut motive s-o refuze. Dacă mă întrebaţi însă dacă a fost bun contabil, cred că nu e nimic de obiectat şi că veţi fi mulţumit de modul cum şi-a îndeplinit datoria.

— Ascultă, Dantès, întrebă armatorul, dacă ai fi căpitanul "Faraonului", l-ai ţine pe Danglars cu plăcere?

— Căpitan sau secund, domnule Morrel, voi avea totdeauna cele mai mari menajamente pentru cei care se vor bucura de încrederea armatorilor mei, răspunse Dantès.

— Haide-haide, Dantès, văd că eşti un băiat de ispravă în toate privinţele. Să nu te mai reţin, domnule, căci văd că stai ca pe cărbuni.

— Aşadar, sunt liber? întrebă Dantès.

— Du-te, îţi spun.

— Îmi daţi voie să iau barca dumneavoastră?

— Ia-o.

— La revedere, domnule Morrel şi mii de mulţumiri.

— La revedere, dragă Edmond; noroc bun.

Tânărul marinar sări în barcă, se aşeză la pupa şi dădu ordin să oprească la Cannebiera. Doi mateloţi se plecară îndată asupra vâslelor, iar barca lunecă cu toată iuţeala printre nenumăratele ambarcaţiuni care străbat trecerea îngustă ce duce, între două şiruri de vase, de la intrarea portului, la cheiul Orléans.

Armatorul îl urmări din ochi, zâmbind, până la ţărm, îl văzu sărind pe lespezile cheiului şi pierzându-se îndată în mulţimea pestriţă care, de la cinci dimineaţa până la nouă seara, umple faimoasa stradă Cannebiera, de care Phoceenii moderni sunt aşa de mândri, încât spun cu toată seriozitatea şi cu accentul acela ce dă atâta greutate spuselor lor: "Dacă Parisul ar avea Cannebiera, Parisul ar fi o mică Marsilie".

Când se întoarse, armatorul îl văzu dinapoia sa pe Danglars, care, în aparenţă, părea să-i aştepte ordinele, dar care, în realitate, îl urmărea şi el pe tânărul marinar, cu privirea.

Numai că cele două priviri, care urmăreau acelaşi om, exprimau sentimente cu totul deosebite.

 

 

Capitolul II   Tatăl şi fiul

 

 

Să-l lăsăm pe Danglars în luptă cu geniul urii, încercând să sufle împotriva camaradului său o presupunere haină la urechea armatorului şi să-l urmăm pe Dantès care, după ce a străbătut Cannebiera în toată lungimea ei, o luă pe strada Noailles, intră într-o căsuţă situată pe partea stângă a aleilor Meikan, urcă repede cele patru etaje ale unei scări întunecoase şi, ţinându-se de rampă cu o mână, apăsând cu cealaltă bătăile inimii, se opreşte în faţa unei uşi întredeschise prin care se vedea până în fundul unei cămăruţe.

În camera aceasta locuia părintele lui Dantès.

Vestea sosirii "Faraonului" nu ajunsese încă până la bătrânul care, urcat pe un scaun, încerca să întindă cu o mână tremurătoare câţiva colţunaşi şi clematite ce se căţărau de-a lungul ferestrei.

Deodată el se simţi luat în braţe şi o voce cunoscută strigă în spatele lui:

— Tată, bunul meu tată!

Bătrânul scoase un strigăt şi se întoarse; apoi, văzându-şi fiul, se lăsă în braţele acestuia, palid şi tremurând.

— Ce ai, tată? exclamă tânărul neliniştit, nu cumva eşti bolnav?

— Nu, nu, dragul meu Edmond, fiul meu, copilul meu, nu; dar nu te aşteptam, astfel că bucuria, emoţia de a te revedea aşa, fără de veste... Doamne, mi se pare că am să mor.

— Ei, dar vino-ţi în fire, tată,