sunt eu, uite sunt eu! Se zice că bucuria nu face rău şi de aceea am intrat pe neaşteptate. Haide, zâmbeşte-mi, în loc să te uiţi aşa la mine cu ochii rătăciţi. M-am întors şi-o să fim fericiţi.

— Foarte bine, băiatule, glăsui bătrânul, dar în ce fel o să fim fericiţi? Nu mă mai părăseşti? Haide, istoriseşte-mi norocul tău.

— Să mă ierte Dumnezeu, glăsui tânărul, că mă bucur de un noroc făcut din doliul unei familii. Dar Dumnezeu ştie că eu n-am dorit-o; a venit şi n-am puterea să fiu mâhnit: bunul căpitan Leclère a murit, tată şi e posibil ca, prin protecţia domnului Morrel, să capăt locul lui. Înţelegi, tată? Căpitan la douăzeci de ani. Cu leafă de o sută de ludovici şi cu parte la beneficii. Nu e asta mai mult decât putea să nădăjduiască un biet matelot ca mine?

— Da, fiul meu, da, într-adevăr, spuse bătrânul, e un noroc.

— De aceea vreau ca din primii bani pe care îi voi câştiga, să ai o căsuţă cu o grădină, în care să-ţi cultivi clematitele, colţunaşii şi caprifoiul... Dar ce ai, tată, te simţi rău?

— Răbdare, răbdare, are să-mi treacă.

Dar, părăsindu-l forţele, bătrânul se lăsă pe spate.

— Haide-haide, glăsui tânărul, un pahar cu vin, tată, o să-ţi facă bine; unde ţii vinul?

— Nu, mulţumesc, nu căuta; n-am nevoie de vin, spuse bătrânul, încercând să-şi reţină feciorul.

— Ba da, tată, ba da, arată-mi locul.

Şi deschise două sau trei sertare.

— Degeaba, glăsui bătrânul, nu mai e vin.

— Cum nu mai e vin, întrebă Dantès îngălbenindu-se şi privind când obrajii scofâlciţi, vineţi, ai bătrânului, când sertarele goale; cum nu mai este vin? Ai dus lipsă de bani, tată?

— N-am dus lipsă de nimic de vreme ce te am pe tine, spuse bătrânul.

— Totuşi, îngăimă Dantès, ştergându-şi sudoarea de pe frunte, totuşi, acum trei luni, la plecare, ţi-am lăsat două sute de franci.

— Da, da, Edmond, este adevărat; dar tu la plecare ai uitat o mică datorie la vecinul Caderousse; mi-a amintit el de ea spunându-mi că, dacă nu-i plătesc, se duce să-i ceară domnului Morrel. Înţelegi că, de teamă ca să nu-ţi facă vreun rău...

— Ei, şi?

— Am plătit eu.

— Dar lui Caderousse îi datoram o sută patruzeci de franci, exclamă Dantès.

— Da, îngăimă bătrânul.

— Şi i-ai dat suma asta din cei două sute de franci pe care ţi-i lăsasem?

Bătrânul făcu un semn din cap.

— Va să zică ai trăit trei luni cu şaizeci de franci? murmură tânărul.

— Tu ştii ce puţine nevoi am eu!

— Vai, iartă-mă, exclamă Edmond, aruncându-se în genunchi dinaintea bietului bătrân.

— Ce faci?

— Oh, mi-ai sfâşiat inima.

— Acum ai venit, glăsui bătrânul cu un zâmbet; să uităm totul, că totul este bine.

— Da, am venit, spuse tânărul, am venit cu un viitor frumos şi cu bani puţini. Poftim, tată, spuse el, i-ai şi trimite îndată după ceva.

Şi îşi goli pe masă buzunarele care conţineau vreo duzină de piese de aur, cinci sau şase monede a câte cinci franci şi bani mărunţi.

Chipul bătrânului Dantès se lumină.

— Ai cui sunt banii ăştia? întrebă el.

— Ai mei, ai tăi, ai noştri... Ia-i, cumpără provizii, fii fericit, mâine vom avea alţii.

— Uşurel, uşurel, spuse bătrânul zâmbind. Dă-mi voie să mă folosesc în chip moderat de punga ta: lumea o să creadă, văzându-mă că cumpăr prea multe lucruri deodată, că am fost silit să te aştept pe tine pentru a le cumpăra.

— Fă cum vrei; dar, în primul rând, ia-ţi o servitoare, tată; nu mai vreau să rămâi singur. Eu am cafea de contrabandă şi un tutun admirabil într-o lădiţă din cală; mâine o să le capeţi. Dar sst, vine cineva.

— E Caderousse, care o fi aflat că ai sosit şi vine, de bună seamă, să-ţi ureze bun venit.

— Bun, iar buzele care spun un lucru, în timp ce inima gândeşte altfel, murmură Edmond; n-are a face însă, e un vecin care ne-a fost altădată de folos; fie bine venit.

Într-adevăr, în momentul când Edmond termina cu glas scăzut fraza, se ivi în uşa dinspre scări capul negru şi bărbos al lui Caderousse. Era un om între douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase de ani; ţinea în mână o bucată de stofă pe care, în calitatea sa de croitor, se pregătea s-o preschimbe într-un rever de haină.

— Hei, te-ai întors, Edmond? spuse el cu un accent marsiliez foarte pronunţat şi cu un zâmbet larg care-i dezvălui dinţii albi ca fildeşul.

— Precum vezi, vecine Caderousse şi sunt gata să-ţi fiu pe plac într-un fel sau altul, răspunse Dantès abia ascunzându-şi răceala sub vorbele rostite.

— Mulţumesc, mulţumesc; din fericire nu am nevoie de nimic, ba câteodată au nevoie alţii de mine. (Dantès schiţă o mişcare.) Nu spun asta referitor la tine, băiete; ţi-am împrumutat bani, mi i-ai înapoiat; între vecinii buni asta se face şi suntem chit.

— Nu suntem niciodată chit faţă de cei care ne-au îndatorat, spuse Dantès; căci atunci când nu le mai datorezi bani, le datorezi recunoştinţă.

— La ce bun să mai vorbim de asta? Ce-a fost, a trecut. Să vorbim despre întoarcerea ta norocoasă, băiete. Mă duceam în port, când îl întâlnii pe prietenul Danglars:

 

"Tu la Marsilia?" îl întreb.

"Ei da", îmi răspunde el.

"Te credeam la Smirna."

"Aş fi putut să fiu, căci mă întorc de acolo".

"Dar Edmond unde e?"

"La părintele lui, de bună seamă, răspunse Danglars."

 

Şi atunci am venit, continuă Caderousse, că să am plăcerea de a strânge mâna unui prieten.

— Bunul Caderousse, spuse bătrânul, ne iubeşte aşa de mult...

— De bună seamă că vă iubesc şi vă şi stimez, dat fiind că oamenii cinstiţi sunt rari. Se pare însă că tu devii bogat, băiete, continuă croitorul, aruncând o privire piezişă mormanului de aur şi argint depus de Dantès pe masă.

Tânărul remarcă fulgerarea de lăcomie care ilumină ochii negri ai vecinului.

— Ei, doamne, spuse el cu neglijenţă, banii nu sunt ai mei; îi împărtăşeam tatălui meu temerea că o fi dus lipsă de ceva cât n-am fost eu aici şi, ca să mă liniştească, şi-a deşertat punga pe masă. Haide, tată, continuă Dantès, bagă-ţi banii la loc în puşculiţă; dacă însă vecinul Caderousse