— Nu, băiete, spuse Caderousse, n-am nevoie de nimic şi, slavă Domnului, meseria îl hrăneşte pe om. Păstrează-ţi banii: niciodată nu are cineva de prisos. În orice caz îţi sunt obligat pentru bunăvoinţa ta, ca şi cum m-aş fi folosit de ea.

— O făceam cu dragă inimă, spuse Dantès.

— Nu mă-ndoiesc. Va să zică te ai bine cu domnul Morrel, şiretule ce eşti.

— Domnul Morrel a fost totdeauna cât se poate de bun cu mine, răspunse Dantès.

— În cazul acesta ai făcut o greşeală refuzând invitaţia lui la masă.

— Cum adică? exclamă bătrânul Dantès; te-a invitat la masă?

— Da, tată, reluă Edmond, zâmbind de uimirea pe care deosebita cinste ce i se făcuse o stârnea părintelui său.

— Şi de ce ai refuzat, fiule? întrebă bătrânul.

— Ca să vin cât mai repede la dumneata, tată, răspunse tânărul; abia aşteptam să te văd.

— Asta l-o fi indispus pe bunul domn Morrel, glăsui Caderousse; iar când năzuieşti să fii căpitan, e o greşeală să-l indispui pe armatorul tău.

— I-am explicat cauza refuzului meu, reluă Dantès şi nădăjduiesc că el a înţeles-o.

— Ca să fii căpitan trebuie să-ţi linguşeşti întrucâtva patronii.

— Nădăjduiesc că am să fiu căpitan şi fără asta, răspunse Dantès.

— Cu atât mai bine, cu atât mai bine. Prietenii tăi vechi au să se bucure şi ştiu pe cineva acolo, dinapoia citadelei Saint-Nicolas, care n-o să se supere.

— Mercédès? glăsui bătrânul.

— Da, tată, reluă Dantès şi, cu îngăduinţa dumitale, acum când te-am văzut, acum când ştiu că eşti sănătos şi ştiu că ai tot ce-ţi trebuie, îţi voi cere permisiunea de a mă duce să fac o vizită Catalanilor.

— Du-te, copilul meu, spuse bătrânul Dantès şi Dumnezeu să te binecuvânteze prin femeia ta, aşa cum el m-a binecuvântat prin fiul meu.

— Femeia lui? întrebă Caderousse. Ce grăbit eşti, tată Dantès. Mi se pare că ea nu este încă femeia Iui.

— Nu, dar după toate probabilităţile, răspunse Edmond, va deveni în curând.

— Oricum, spuse Caderousse, ai făcut bine că te-ai grăbit, băiete.

— De ce?

— Pentru că Mercédès e o fată frumoasă şi pentru că fetele frumoase nu duc lipsă de îndrăgostiţi; ea, mai cu seamă, e urmărită de o duzină.

— Într-adevăr, spuse Edmond, cu un zâmbet sub care se simţea o uşoară nuanţă de nelinişte.

— O, da, reluă Caderousse şi chiar partide bune, dar, înţelegi, tu vei fi căpitan, aşa că pe tine n-au să te refuze.

— Ceea ce înseamnă, glăsui Dantès cu un zâmbet care nu izbutea să-i ascundă îngrijorarea, că dacă nu aş fi căpitan...

— Hm! făcu Caderousse.

— Haide, haide, spuse tânărul, eu am o părere mai bună decât dumneata despre femei în genere şi despre Mercédès în special şi sunt convins că îmi va rămâne credincioasă, fie că sunt sau nu căpitan.

— Foarte bine, spuse Caderousse; e bine să aibă cineva încredere când se căsătoreşte; dar oricum, crede-mă, băiete, grăbeşte-te de o anunţă că ai sosit şi împărtăşeşte-i speranţele tale.

— Mă duc, spuse Edmond.

Îşi îmbrăţişă părintele, îl salută pe Caderousse cu un semn şi ieşi.

Caderousse mai rămase o clipă, apoi, luându-şi rămas bun de la bătrânul Dantès, coborî la rându-i şi se întâlni cu Danglars, care-l aştepta la colţul străzii Senac.

— Ei, l-ai văzut? întrebă Danglars.

— Acum m-am despărţit de el, spuse Caderousse.

— Şi ţi-a pomenit de nădejdea lui că va fi căpitan?

— Vorbeşte ca şi cum ar fi de pe acum.

— Răbdare, spuse Danglars, cred că se cam grăbeşte.

— Se pare că lucrul i-a fost făgăduit de domnul Morrel.

— De aceea este aşa de vesel?

— Ba e un neobrăzat; s-a şi oferit să-mi facă servicii, ca şi cum ar fi cine ştie ce mare personaj. Mi-a propus să-mi împrumute bani, de parcă ar fi bancher.

— Şi ai refuzat?

— De bună seamă, deşi aş fi putut să primesc, căci primele monede de argint pe care le-a mânuit eu i le-am dat. Acum însă domnul Dantès n-o să mai aibă trebuinţă de nimeni, o să fie căpitan.

— Eh, încă nu e, spuse Danglars.

— Pe legea mea, ar fi bine să nu ajungă nicicând, glăsui Caderousse, căci în cazul ăsta n-o să mai poată nimeni să stea cu el de vorbă.

— Dacă vrem noi, spuse Danglars, va rămâne ce este, ba poate va deveni mai puţin decât este.

— Ce spui?

— Nimic, vorbesc cu mine însumi. E tot îndrăgostit de frumoasa catalană?

— Îndrăgostit la toartă. S-a dus acolo; dar, ori eu mă înşel tare, ori el o să aibă neplăceri dinspre partea aceea.

— Vorbeşte mai limpede.

— La ce bun?

— E mai important decât crezi. Tu nu ţii la Dantès?

— Nu pot să-i sufăr pe aroganţi.

— Spune-mi, atunci, ce ştii cu privire la catalană.

— Ceva sigur nu ştiu; am văzut însă unele lucruri care, precum ţi-am spus, mă fac să cred că viitorul căpitan va avea neplăceri prin preajma drumului Vieilles-Infirmeries.

— Ce ai văzut? Haide, spune.

— Am văzut că, ori de câte ori vine la oraş, ea vine însoţită de un vlăjgan de catalan cu ochi negri, roşcat, foarte aprins, pe care ea îl numeşte vărul meu.

— Aha şi crezi că vărul ăsta îi face curte?

— Îmi închipui. Ce dracu' poate să facă un flăcău de douăzeci şi unu de ani unei fete frumoase de şaptesprezece?

— Şi spui că Dantès s-a dus la Catalani?

— A plecat înaintea mea.

— Dacă am merge într-acolo, ne-am putea opri la Réserve şi, la un pahar de vin de Malaga, am aştepta niscai noutăţi.

— Cine să ni le dea?

— O să fim pe drum şi-o să vedem pe chipul lui Dantès ce anume s-a întâmplat.

— Haide, spune Caderousse, dar plăteşti tu?

— Desigur, răspunse Danglars.

Porniră amândoi, cu paşi grăbiţi, spre locul indicat. Ajunşi acolo, cerură să li se aducă o sticlă şi două pahare.

Bătrânul Pamphile îl văzuse pe Dantès trecând, nu erau nici zece minute de atunci.

Încredinţaţi că Dantès era la Catalani, se aşezară sub umbrarul abia răsărit al platanilor şi sicomorilor, printre crengile cărora un stol voios de păsări cântau una dintre primele zile frumoase de primăvară.

Capitolul III   Catalanii

La o sută de paşi de locul unde cei