Într-o zi, o colonie misterioasă porni din Spania şi se opri pe fâşia de pământ unde locuieşte şi astăzi. Venea nu se ştie de unde şi vorbea o limbă necunoscută. Unul dintre conducători, care înţelegea provensala, ceru comunei Marsilia să le dăruiască dâmbul sterp pe care, asemeni navigatorilor antici, îşi construiră locuinţele. Cererea le fu acceptată, iar după trei luni, în jurul celor douăsprezece sau cincisprezece bărci care-i aduseseră pe pribegii mării, se ridicase un sat.

Construit bizar şi pitoresc, pe jumătate maur, pe jumătate spaniol, satul pe care îl vedem astăzi este locuit de urmaşii acelor oameni şi care vorbesc limba părinţilor lor. După trei, patru veacuri, au rămas tot credincioşii micului promontoriu asupra căruia se lăsaseră ca un stol de păsări de mare, fără să se amestece câtuşi de puţin cu populaţia marsilieză, căsătorindu-se între ei şi păstrând moravurile şi îmbrăcămintea patriei, aşa cum i-au păstrat şi graiul.

Cititorii noştri sunt rugaţi să ne urmeze pe singura uliţă a micului sat şi să intre cu noi într-una din casele cărora soarele le-a dat, pe dinafară, culoarea frumoasă de frunză ruginie, specifică monumentelor mării, iar pe dinăuntru un strat de spoială de culoare albă, care formează singura podoabă a caselor spaniole.

O fată frumoasă cu păr negru ca tăciunele, cu ochi catifelaţi ca de gazelă, stătea rezemată de un perete, frământând între degetele-i subţiri, de un desen antic, o buruiană inocentă, ale cărei flori le smulgea şi le arunca pe jos. Braţele goale până la cot, braţe bronzate, care păreau modelate după acelea ale Venerei din Arles, erau înfiorate de un neastâmpăr febril şi fata izbea pământul cu piciorul mlădios arcuit, astfel că se întrezărea forma pură, mândră şi cutezătoare a pulpei strânsă într-un ciorap de bumbac roşu, cu dungi cenuşii şi albastre.

La trei paşi de ea, pe un scaun pe care-l legăna cu o mişcare zvâcnită, sprijinindu-şi cotul de o mobilă veche, roasă, un flăcău între douăzeci şi douăzeci şi doi de ani o privea cu un aer în care se citea neliniştea şi ciuda; ochii lui întrebau, dar privirea dârză şi fixă a fetei îl domina.

— Uite, Mercédès, spunea tânărul, vine Paştele şi e momentul să facem nunta. Răspunde.

— Fernand, ţi-am răspuns de o sută de ori şi de bună seamă că eşti duşmanul tău însuţi, dacă mă întrebi iarăşi.

— Ei bine, repetă, te implor, mai repetă o dată ca să pot crede. Spune-mi pentru a suta oară că refuzi dragostea mea pe care mama ta o aprobă; fă-mă să înţeleg că te joci cu fericirea mea, că viaţa şi moartea mea nu înseamnă pentru tine nimic. O, Doamne, Doamne, să visez zece ani că voi fi soţul tău, Mercédès şi să pierd nădejdea aceasta care era singurul scop al vieţii.

— Eu, cel puţin, nu te-am încurajat niciodată în nădejdea asta, Fernand, răspunse Mercédès, nu poţi să-mi reproşezi nici măcar o cochetărie faţă de tine. Ţi-am spus întotdeauna: "Te iubesc ca pe un frate, dar nu-mi cere altceva decât prietenia aceasta frăţească, deoarece inima mea este a altuia". Nu ţi-am spus totdeauna aşa, Fernand?

— Da, ştiu, Mercédès, răspunse tânărul; da, ţi-ai îngăduit faţă de mine meritul crud al sincerităţii; dar uiţi că printre catalani e o lege sfântă de a se căsători între ei?

— Te înşeli, Fernand, nu e o lege; e un obicei, atâta tot; şi crede-mă, nu invoca obiceiul ăsta în favoarea ta. Fernand, ai căzut la recrutare; libertatea care ţi se lasă este o simplă îngăduinţă; dintr-un moment într-altul poţi să fii chemat sub drapel. Când vei fi soldat, ce vei face cu mine, o biată orfană, tristă, fără avere, cu o colibă aproape în ruină, unde atârnă câteva plăşi tocite, jalnică moştenire lăsată de părintele meu mamei mele şi de mama mea mie? Gândeşte-te, Fernand, că de un an, de când ea a murit, eu trăiesc din mila oamenilor. Te prefaci uneori că-ţi sunt de folos şi asta pentru a avea dreptul să împarţi pescuitul cu mine, iar eu primesc, Fernand, pentru că tu eşti fiul unui frate al părintelui meu, pentru că am fost crescuţi împreună şi, mai mult decât orice, pentru că te-aş mâhni, refuzându-te. Simt însă că peştele pe care mă duc să-l vând şi cu ai cărui bani cumpăr cânepa pe care o împletesc, simt, Fernand, că este o pomană.

— Şi ce-are a face, Mercédès, dacă, aşa cum eşti tu, săracă şi stingheră, îmi placi mai mult decât fiica celui mai mândru armator sau a celui mai bogat bancher din Marsilia? Ce ne trebuie nouă? O femeie cinstită şi o bună gospodină. Unde aş putea să găsesc ceva mai bun decât eşti tu în ambele privinţe?

— Fernand, răspunse Mercédès, clătinând din cap, devii gospodină rea şi nu poţi să garantezi că rămâi femeie cinstită atunci când iubeşti pe altcineva decât pe soţul tău. Mulţumeşte-te cu prietenia mea căci, îţi repet, e tot ce-ţi pot făgădui şi eu nu făgăduiesc decât ceea ce sunt sigură că pot să dau.

— Da, înţeleg, spuse Fernand; înduri cu linişte mizeria ta, dar ţi-e teamă de a mea. Ei bine, Mercédès, când voi fi iubit de tine, voi încerca să fac avere. Tu îmi vei aduce noroc, astfel că voi deveni bogat. Pot să dau extindere meseriei mele de pescar, pot să intru ca vânzător într-o prăvălie, pot chiar să devin negustor.

— Nu poţi să încerci nimic din toate astea, Fernand. Tu eşti soldat, iar dacă rămâi la Catalani este pentru că nu e război. Rămâi deci pescar; nu-ţi făuri vise care îţi vor arăta realitatea şi mai cumplită încă şi mulţumeşte-te cu prietenia mea, deoarece nu pot să-ţi dau altceva.

— Mercédès, ai dreptate, am să fiu marinar. În locul costumului părinţilor noştri, pe care îi dispreţuieşti, o să am o beretă de lac, o cămaşă vărgată şi o bluză albastră cu ancore pe nasturi. Nu-i aşa că trebuie să fiu astfel îmbrăcat pentru a-ţi fi pe plac?

—