— Vreau să spun, Mercédès, că tu eşti aşa aspră şi crudă cu mine pentru că aştepţi pe cineva îmbrăcat astfel. Dar cel pe care îl aştepţi e nestatornic poate şi, dacă el nu e, este marea cu el.

— Fernand, exclamă Mercédès, te credeam bun şi văd că mă înşel. Fernand, ai o inimă rea dacă, din pricina geloziei tale, chemi mânia lui Dumnezeu. Ei da, nu mă ascund, îl aştept şi îl iubesc pe cel despre care vorbeşti şi, dacă nu se mai întoarce, ― eu, în loc să învinuiesc nestatornicia pe care o invoci, am să spun că a murit, iubindu-mă.

Tânărul catalan făcu un gest de furie.

— Te înţeleg, Fernand: ai să-i porţi pică pentru că nu te iubesc, ai să încrucişezi cuţitul tău catalan cu pumnalul lui. Ce-ai să câştigi cu asta? Vei pierde prietenia mea, dacă vei fi învins şi vei vedea prietenia mea schimbându-se în ură dacă vei fi învingător. Crede-mă, e greşit mijlocul de a căuta cearta unui om pentru a plăcea femeii care-l iubeşte. Nu, Fernand, nu te lăsa condus de gândurile tale rele. Neputând să mă ai ca femeie, te vei mulţumi să mă ai ca prietenă şi ca soră. Şi, de altminteri, adăugă ea cu ochii tulburaţi, muiaţi în lacrimi, ― aşteaptă, aşteaptă, Fernand, ai spus adineauri că marea e perfidă şi el a plecat de patru luni. În patru luni au fost nenumărate furtuni.

Fernand rămase neclintit. Nu căuta să şteargă lacrimile care se rostogoleau pe obrajii fetei şi totuşi, pentru fiecare lacrimă, ar fi dat un pahar din sângele său. Lacrimile acestea curgeau însă pentru altul.

Se ridică, făcu un ocol prin colibă, apoi se opri în faţa ei, cu ochi posomorâţi şi cu pumnii crispaţi.

— Haide, Mercédès, spuse el, răspunde-mi încă o dată: eşti într-adevăr hotărâtă?

— Îl iubesc pe Edmond Dantès, spuse fata cu răceală şi nimeni altul, decât Edmond, va fi soţul meu.

— Şi ai să-l iubeşti mereu?

— Cât timp am să trăiesc.

Fernand plecă fruntea ca un om descurajat, scoase un suspin care semăna cu un geamăt, apoi, deodată, ridicându-şi fruntea, privi spre Mercédès cu dinţii încleştaţi şi cu nările fremătând:

— Dar dacă a murit?

— Dacă a murit, am să mor şi eu.

— Dar dacă te uită?

— Mercédès! strigă un glas voios de afară. Mercédès!

— A, exclamă fata îmbujorându-se de bucurie şi tresăltând de dragoste; cum vezi, nu m-a uitat.

Şi zvâcni spre uşa pe care o deschise, strigând:

— Aici, Edmond! Iată-mă.

Palid şi înfiorat, Fernand se trase înapoi, aşa cum face un călător la vederea unui şarpe şi, întâlnind un scaun, căzu pe el.

Edmond şi Mercédès se îmbrăţişară. Soarele arzător al Marsiliei, care pătrundea prin deschizătura uşii, îi învălui într-un văl de lumină. La început ei nu văzură nimic din ce-i înconjura. O fericire imensă îi izola de lume şi nu-şi vorbeau decât prin cuvinte întretăiate, care sunt elanurile unei bucurii aşa de vii, încât ele par expresia durerii.

Deodată Edmond zări figura mohorâtă a lui Fernand care se profila în umbră, palidă şi ameninţătoare. Printr-o mişcare de care nu-şi dădu seama, tânărul catalan ţinea mâna pe cuţitul trecut prin cordon.

— A, iartă-mă, spuse Dantès încruntând la rându-i sprâncenele, nu băgasem de seamă că suntem trei.

Apoi, întorcându-se spre Mercédès:

— Cine e domnul? întrebă el.

— Domnul va fi cel mai bun prieten al tău, Dantès, căci e prietenul, vărul, fratele meu: este Fernand, adică omul pe care, după tine, Edmond, îl iubesc cel mai mult. Nu-l recunoşti?

— A, ba da! spuse Edmond.

Şi, fără s-o lase pe Mercédès, a cărei mână strânsă o ţinea într-a sa, întinse cu o mişcare de prietenie mâna cealaltă catalanului.

Dar, departe de a răspunde gestului prietenos, Fernand rămase mut şi neclintit ca o statuie.

Edmond îşi plimbă privirea cercetătoare de la Mercédès, tulburată şi tremurândă, la Fernand, sumbru şi ameninţător.

Privirea îl lămuri pe deplin.

Furia i se urcă la frunte.

— Nu ştiam că vin cu atâta grabă la tine, Mercédès, ca să găsesc aici un duşman.

— Un duşman? exclamă Mercédès aruncând o privire furioasă vărului ei; un duşman la mine, Edmond? Dacă aş crede asta te-aş lua de braţ şi aş pleca la Marsilia, părăsind pentru totdeauna casa aceasta.

Ochii lui Fernand aruncară un fulger.

— Iar dacă ţi s-ar întâmpla o nenorocire, dragul meu Edmond, continuă ea cu calmul netulburat care-i dovedea lui Fernand că fata citise până în străfundul cugetului lui sinistru, dacă ţi s-ar întâmpla o nenorocire, m-aş urca pe Morgion şi m-aş arunca peste stânci cu capul înainte.

Fernand deveni nespus de palid.

— Dar te-ai înşelat, Edmond, urmă ea, nu ai nici un duşman aici. Nu e decât Fernand, fratele meu, care-ţi va strânge mâna ca unui prieten devotat.

Şi rostind aceste cuvinte, fata îşi aţinti chipul poruncitor asupra catalanului care, fascinat parcă de privirea ei, se apropie pe îndelete de Edmond şi îi întinse mâna.

Ura lui, asemeni unui val neputincios, deşi furios, se zdrobise în faţa autorităţii pe care femeia o exercita asupră-i.

Dar, de îndată ce atinse mâna lui Edmond, îşi dădu seama că a făcut tot ce putea să facă şi se năpusti afară.

— Oh, exclamă el, alergând ca un smintit cu mâinile la frunte, oh, cine o să mă scape de omul ăsta? Vai de mine, vai de mine...

— Hei, catalanule, hei, Fernand, încotro alergi? se auzi o voce.

Tânărul se opri brusc, privi în juru-i şi-l zări pe Caderousse aşezat la masă cu Danglars, sub un umbrar de frunze.

— Hei, rosti Caderousse, de ce nu vii încoa? Eşti aşa de zorit încât n-ai timp să spui bună-ziua prietenilor?

— Mai cu seamă că ei au o sticlă aproape plină în faţa lor, adăugă Danglars.

Fernand îi privi pe cei doi cu o figură năucă şi nu răspunse nimic.

— Pare plouat, spuse Danglars făcându-i semn cu genunchiul lui Caderousse. Nu cumva ne-am înşelat şi, împotriva aşteptărilor, Dantès o să triumfe?

— Hei, trebuie să vedem, spuse Caderousse.

Şi întorcându-se spre tânăr:

— Ascultă, catalanule, te hotărăşti? întrebă el.

Fernand îşi şterse sudoarea care-i şiroia de pe frunte şi intră agale sub umbrarul al cărui frunziş îi calmă parcă