— Bună ziua, glăsui el. M-aţi chemat, nu-i aşa?

Şi mai mult căzu decât se aşeză pe unul din scaunele din jurul mesei.

— Te-am chemat pentru că alergai ca un nebun şi mi-a fost frică să nu te arunci în mare, spuse râzând Caderousse. Ce dracu, omul are prieteni nu numai pentru a le oferi un pahar cu vin, dar şi să-i împiedice să bea trei-patru ocale de apă.

Fernand scoase un geamăt, care semăna cu un hohot de plâns şi lăsă capul să-i cadă pe pumnii încrucişaţi pe masă.

— Ascultă, Fernand, vrei să-ţi spun ceva? reluă Caderousse, începând conversaţia cu brutalitatea grosolană a oamenilor de rând, care uită, din cauza curiozităţii, de orice diplomaţie; ai aerul unui amant plouat.

Şi-şi însoţi gluma cu un hohot de râs.

— Eh, răspunse Danglars, un flăcău ca el nu poate să fie nenorocit în dragoste. Caderousse, tu îţi baţi joc.

— Ba nu, glăsui acesta. Ascultă-l cum oftează. Haide, haide, Fernand, spuse Caderousse, ridică-ţi nasul şi răspunde-ne. Nu e frumos să nu răspunzi unor prieteni care te întreabă de sănătate.

— Sănătatea mea este bună, spuse Fernand, încleştându-şi pumnii, dar fără să ridice capul.

— Ei vezi, Danglars? declară Caderousse, făcând semn din ochi prietenului său, buba e asta: Fernand pe care îl vezi şi care e un catalan de ispravă şi bun, unul dintre cei mai buni pescari ai Marsiliei, e îndrăgostit de o fată frumoasă cu numele de Mercédès. Din nefericire însă, se pare că fata e îndrăgostită de secundul "Faraonului", iar pentru că "Faraonul" a intrat chiar astăzi în port, înţelegi...

— Nu, nu înţeleg, spuse Danglars.

— Bietul Fernand a fost trimis, desigur, la plimbare, continuă Caderousse.

— Ei, şi? spuse Fernand, ridicând capul şi privindu-l pe Caderousse ca unul care caută pe cine să-şi reverse furia. Mercédès nu depinde de nimeni, nu-i aşa şi e liberă să iubească pe cine vrea...

— A, dacă o iei aşa, spuse Caderousse, lucrul se schimbă. Eu te credeam un catalan; şi mi se spusese despre catalani că ei nu sunt oameni care să se lase înlăturaţi de un rival. Ba se spunea că, mai ales, Fernand e grozav în răzbunarea lui.

Fernand zâmbi cu milă.

— Un îndrăgostit nu e niciodată grozav, glăsui el.

— Bietul băiat, reluă Danglars, prefăcându-se că-l deplânge pe tânăr din adâncul inimii. Ce vrei? Nu se aştepta să-l vadă pe Dantès înapoindu-se aşa, fără de veste. Cine ştie, îl credea poate mort sau necredincios. Lucrurile astea sunt cu atât mai dureroase, cu cât ne vin deodată.

— A, nu, în orice caz, spuse Caderousse, care sorbea, vorbind şi asupra căruia vinul tare de Malaga începea să-şi facă efectul, în orice caz Fernand nu e singurul pe care sosirea cu bine a lui Dantès îl supără. Nu e aşa, Danglars?

— Adevărat, ba aş putea spune c-o să i se înfunde.

— Dar nu are a face, reluă Caderousse, turnând un pahar cu vin lui Fernand şi umplându-l pe-al său pentru a opta sau a zecea oară, în timp ce Danglars abia sorbise; n-are a face căci, până una alta, el se însoară cu Mercédès, cu frumoasa Mercédès: cel puţin pentru asta a venit.

Danglars îl învălui într-o privire cercetătoare pe tânărul asupra căruia cuvintele lui Caderousse cădeau ca plumbul topit.

— Şi pe când nunta? întrebă el.

— O, nu e încă făcută, murmură Fernand.

— Nu, dar se va face, spuse Caderousse, aşa cum e sigur că Dantès va fi căpitanul "Faraonului"; adevărat, Danglars?

Danglars tresări la această neaşteptată înţepătură şi se întoarse spre Caderousse, al cărui chip îl examină la rându-i, ca să vadă dacă lovitura era premeditată; nu citi însă decât invidia pe figura aproape prostită de beţie.

— Haide, spuse el, umplând paharele, să bem pentru căpitanul Edmond Dantès, soţul frumoasei catalane.

Caderousse duse paharul la gură, cu o mână îngreuiată, şi-l înghiţi dintr-o sorbitură. Fernand îl luă pe al său şi-l sparse de pământ.

— He-he-he, spuse Caderousse, dar ce zăresc colo pe dâmb, spre catalani? Ia uită-te tu, Fernand, că ai vederea mai bună decât mine; mi se pare că încep să văd tulbure şi ştii că vinul este înşelător; parcă ar fi doi amanţi care merg unul lângă altul, mână în mână. Dumnezeu să mă ierte, ei nu bănuiesc că-i vedem. Uite-i cum se îmbrăţişează.

Danglars nu scăpă nimic din zbuciumul lui Fernand, al cărui chip se descompunea văzând cu ochii.

— Domnule Fernand, îi cunoşti? spuse el.

— Da, răspunse acesta cu glas înăbuşit. E domnul Edmond şi domnişoara Mercédès.

— Ei, vezi, spuse Caderousse. Şi eu care nu-i recunoşteam. Hei, Dantès, hei, fată frumoasă, veniţi încoa puţin şi spuneţi-ne pe când nunta, căci domnul Fernand, care e un încăpăţânat, nu vrea să ne spună.

— Nu ai de gând să taci? glăsui Danglars prefăcându-se că îl reţine pe Caderousse care, cu îndărătnicia beţivilor, se pleca afară din umbrar. Vezi-ţi de treabă şi lasă-i pe îndrăgostiţi să se iubească-n pace. Priveşte-l pe domnul Fernand şi ia pildă; el e mai cu judecată.

Poate că, îmboldit de Danglars, ca taurul de toreador, Fernand s-ar fi năpustit în cele din urmă, căci se şi ridicase, părând că se încordează spre a se năpusti asupra rivalului; dar, zglobie şi dreaptă, Mercédès îşi înălţă capul frumos, iar privirea ei limpede străluci. Fernand îşi aduse aminte de ameninţarea ei că va muri dacă Edmond moare şi recăzu descurajat pe scaun.

Danglars se uită pe rând la amândoi: unul prostit de beţie, altul stăpânit de iubire.

— Nu m-aleg cu nimic de pe urma acestor nătărăi, murmură el, mi-e că stau între un beţiv şi un fricos: un invidios care se ameţeşte cu vin, în timp ce ar trebui să se îmbete cu fiere; un mare nătărău, căruia i s-a luat amanta de sub nas şi care se mulţumeşte să plângă şi să se plângă ca un copil. Şi totuşi el are ochi învăpăiaţi ca spaniolii, sicilienii şi calabrezii, ca-re se răzbună aşa de bine; are pumni să strivească un cap de bou, la fel de uşor ca ghioaga unui măcelar. Hotărât, destinul lui Edmond e mai puternic. El se va însura cu fata frumoasă, va