fi căpitan şi îşi va bate joc de noi; dacă nu cumva... un zâmbet hidos se schiţă pe buzele lui Danglars... dacă nu cumva mă amestec şi eu, adăugă el.

— Hei, continua să strige Caderousse ridicându-se pe jumătate şi cu pumnii pe masă. Hei, Edmond, nu-ţi vezi prietenii, ori eşti de pe acum prea mândru ca să le mai vorbeşti?

— Nu, dragă Caderousse, răspunse Dantès, nu sunt mândru, dar sunt fericit şi fericirea îmi pare că orbeşte mai mult decât trufia.

— Bravo, asta-i o explicaţie, spuse Caderousse. Bună ziua, doamnă Dantès.

Mercédès salută cu gravitate.

— Nu mă cheamă încă aşa, glăsui ea, iar în ţara mea se spune că aduce nenoroc numirea fetelor cu numele logodnicului lor înainte ca logodnicul să le fie soţ. Spune-mi, te rog, Mercédès.

— Iartă-l pe bunul vecin Caderousse, spuse Dantès; s-a înşelat cu foarte puţin...

— Va să zică nunta are loc în curând, domnule Dantès? întrebă Danglars salutându-i pe tineri.

— Cât mai curând cu putinţă, domnule Danglars; astăzi logodna, la papa Dantès şi mâine sau poimâine, cel mai târziu, ospăţul de logodnă, aici la Réserve. Nădăjduiesc ca prietenii să fie de faţă, ceea ce înseamnă că dumneata eşti invitat, domnule Danglars, ceea ce înseamnă că şi tu eşti, Caderousse.

— Şi Fernand, spuse Caderousse, cu un râs cleios. Este şi Fernand poftit?

— Fratele soţiei mele este fratele meu, spuse Edmond şi ne-ar părea nespus de rău, lui Mercédès şi mie, dacă l-am vedea îndepărtându-se de noi într-un astfel de moment.

Fernand deschise gura să răspundă, dar glasul se stinse în gâtlej şi nu putu să articuleze un sunet.

— Astăzi logodna, mâine sau poimâine ospăţul... Drace, eşti tare grăbit, căpitane!

— Danglars, reluă Edmond zâmbind, am să-ţi spun cum i-a spus Mercédès adineaori lui Caderousse: Nu-mi da titlul care nu mi se cuvine încă, fiindcă asta ar putea să-mi poarte nenoroc.

— Iartă-mă, răspunse Danglars; spuneam doar că pari tare grăbit. Ce naiba, avem timp: "Faraonul" nu porneşte pe mare până în trei luni.

— Oamenii sunt totdeauna grăbiţi să fie fericiţi, domnule Danglars, căci, când ai suferit îndelung, îţi vine greu să crezi în fericire. Dar nu numai egoismul mă îndeamnă la asta; trebuie să mă duc la Paris.

— A, la Paris? Şi te duci pentru prima oară acolo, Dantès?

— Da.

— Ai treabă?

— Nu pentru mine: un comision al bietului nostru căpitan Leclère; înţelegi, Danglars, e ceva sfânt. Dealtfel, fii pe pace, n-o să zăbovesc, decât timpul pentru dus şi întors.

— Da, da, înţeleg, rosti cu glas tare Danglars. Apoi pentru sine: "La Paris ca să predea, nici vorbă, la adresă, scrisoarea pe care i-a dat-o marele mareşal. Drace, scrisoarea asta mă face să mă gândesc la o idee, o idee admirabilă. A, Dantès, prietene, tu nu eşti încă trecut în registrul «Faraonului» sub numărul I".

Apoi, întorcându-se spre Edmond care se depărta:

— Călătorie bună! îi strigă el.

— Mulţumesc, răspunse Edmond, întorcând capul şi însoţind mişcarea cu un gest prietenos.

Apoi, cei doi îndrăgostiţi îşi continuară drumul calmi şi voioşi, ca doi aleşi care urcă spre cer.

 

 

Capitolul IV   Complot

 

 

Danglars urmări din ochi pe Edmond şi pe Mercédès până când dispărură înapoia unui unghi al fortului Saint-Nicolas, apoi, întorcând capul, îl zări pe Fernand care recăzuse, palid şi înfiorat, pe scaun, în timp ce Caderousse îngăima cuvintele unui cântec de chef.

— Dragă domnule, spuse Danglars, adresându-i-se lui Fernand, căsătoria asta nu-mi face impresia că bucură pe toată lumea.

— Mă scoate din sărite, spuse Fernand.

— O iubeai va să zică pe Mercédès?

— O adoram.

— De mult?

— De când ne cunoaştem, am iubit-o întotdeauna.

— Şi stai aici, smulgându-ţi părul, în loc să cauţi leacul? Ce dracu, nu credeam că se poartă aşa oamenii din neamul dumitale.

— Ce vrei să fac? întrebă Fernand.

— Eu ştiu? Parcă e treaba mea? Nu eu sunt îndrăgostit de domnişoara Mercédès, ci dumneata. Caută, spune Evanghelia şi vei găsi.

— Găsisem.

— Ce?

— Vroiam să-l înjunghii pe om, dar femeia mi-a spus că, dacă i se întâmplă o nenorocire logodnicului ei, îşi pune capăt zilelor.

— Eh, lucrurile astea se spun, dar nu se fac!

— Nu o cunoşti pe Mercédès, domnule: din moment ce a spus, aşa va face.

— Nătărăule, murmură Danglars; ce-mi pasă mie că ea se omoară sau nu; totul e ca Dantès să nu fie căpitan.

— Iar mai înainte ca Mercédès să moară, urmă Fernand cu nestrămutată hotărâre, voi muri eu.

— Asta dragoste, nu glumă, spuse Caderousse cu vorba tot mai împleticită.

— Haide, spuse Danglars, îmi faci impresia unui băiat drăguţ şi dracu' să mă ia, aş vrea să te scot din încurcătură; dar...

— Zii înainte, spuse Caderousse, haide.

— Dragul meu, reluă Danglars, tu eşti pe trei sferturi beat: mântuieşte sticla şi-o să fii gata. Bea şi nu te amesteca în ce facem noi. Pentru ceea ce facem, e nevoie de minte limpede.

— Eu, beat? spuse Caderousse. Haida, de! Aş putea să mai beau încă patru sticle de-astea de ale tale, care nu sunt mai mari decât sticlele de apă de Colonie. Tată Pamphile, adu vin.

În sprijinul spuselor sale, Caderousse bătu cu paharul în masă.

— Ce spuneai, domnule? reluă Fernand, aşteptând cu încordare urmarea frazei întrerupte.

— Ce spuneam? Nu-mi mai aduc aminte. Beţivul de Caderousse m-a făcut să-mi pierd şirul gândurilor.

— Beţiv? treaba mea; cu atât mai rău pentru cei care se tem de vin. Înseamnă că ei au vreun gând rău şi li-i teamă că vinul o să-i trădeze.

Caderousse începu să cânte ultimele două versuri ale unui cântec foarte la modă pe vremea aceea:

 

Toţi oamenii răi sunt băutori de apă.

Dovedeşte asta potopul.

 

— Spuneai, domnule, reluă Fernand, că ai vrea să mă scoţi din încurcătură. Adăugai însă...

— Da, dar adăugam că, pentru a te scoate din încurcătură, este de ajuns ca Dantès să nu se însoare cu fata pe care o iubeşti şi cred că nunta poate foarte bine să nu mai aibă loc fără ca Dantès să moară.

— Numai moartea îi va despărţi, spuse Fernand.

— Judeci ca o scoică, prietene, glăsui Caderousse. Uite, Danglars, care e un pişicher, un viclean, un grec, îţi va dovedi că te înşeli. Dovedeşte-i, Danglars. Am garantat pentru tine. Spune-i că nu