Apoi, apropiindu-se de Albert şi atingându-l pe umăr, spuse:

— Excelenţă, vă rog să vă sculaţi.

Albert întinse braţele, îşi frecă pleoapele şi deschise ochii.

— Aha, spuse el, dumneata eşti, căpitane? La naiba, ar fi trebuit să mă laşi să dorm. Visam un vis încântător, visam că dansam galopul la Torlonia cu contesa G. Îşi scoase ceasul pe care îl păstrase ca să-şi dea seama de timpul scurs.

— Unu şi jumătate noaptea, spuse. De ce dracu mă scoli la ora astă.

— Ca să vă spun că sunteţi liber, Excelenţă!

— Dragul meu, reluă Albert cu desăvârşită libertate de spirit, ţine minte pe viitor maxima aceasta a lui Napoleon cel Mare: "Nu mă treziţi decât pentru veştile rele". Dacă mă lăsai să dorm, terminam galopul şi ţi-aş fi fost recunoscător toată viaţa...Ţi s-a plătit va să zică răscumpărarea mea?

— Nu, Excelenţă.

— Atunci cum sunt liber?

— Cineva căruia nu pot a-i refuza nimic a venit să vă reclame.

— Până aici?

— Până aici.

— Drace, acest cineva este foarte amabil.

Albert privi în juru-i şi-l zări pe Franz.

— Cum, tu, dragă Franz, împingi devotamentul până aici? îi spuse el.

— Nu eu, răspunse Franz, ci vecinul nostru, domnul conte de Monte-Cristo.

— O, la naiba, domnule conte, spuse Albert cu voioşie, potrivindu-şi cravata şi manşetele. Sunteţi un om cu adevărat preţios şi nădăjduiesc că mă veţi primi ca pe veşnicul dumneavoastră îndatorat, mai întâi pentru chestia cu trăsura, apoi pentru aceasta. Şi întinse mâna contelui care se înfioră în momentul când să i-o dea pe a sa, dar care, totuşi, i-o dădu.

Banditul privea scena cu aer buimăcit. Era de bună seamă, deprins să-şi vadă prizonierii tremurând în faţa lui şi iată că avea unul a cărui dispoziţie ironică nu suferise nici o ştirbire. Franz era încântat că Albert susţinuse, chiar faţă de un bandit, onoarea naţională.

— Dragă Albert, îi spuse, dacă te grăbeşti, vom mai avea timp să încheiem noaptea la Torlonia. Îţi vei relua galopul de unde l-ai întrerupt, astfel că nu-i vei păstra pică lui senior Luigi, care s-a purtat în împrejurarea aceasta ca un om galant.

— Adevărat, spuse el, ai dreptate şi vom putea să fim acolo la ceasurile două. Senior Luigi, continuă Albert, mai e vreo formalitate de îndeplinit pentru a mă despărţi de Excelenţa voastră?

— Nici una, domnule, răspunse banditul şi sunteţi liber ca aerul.

— În cazul acesta, viaţa e plăcută şi veselă. Veniţi, domnilor, veniţi.

Urmat de Franz şi de conte, Albert coborî scara şi străbătu sala mare, pătrată. Bandiţii stăteau în picioare cu pălăriile în mână.

— Peppino, spuse căpitanul, dă-mi torţa!

— Dar ce vrei să faci? întrebă contele.

— Vă conduc, spuse căpitanul. E cea mai mică onoare pe care o pot înapoia Excelenţei voastre.

Şi, luând torţa aprinsă din mâinile păstorului, merse înaintea oaspeţilor săi, nu ca un valet care îndeplineşte o operă de servilism, ci ca un rege care îşi precede ambasadorii. Când ajunse la poartă, se înclină.

— Şi acum, domnule conte, spuse el, vă repet scuzele mele şi nădăjduiesc că nu veţi păstra nici o ciudă pentru cele întâmplate.

— Nu, dragă Vampa, spuse contele. De altminteri, dumneata îţi răscumperi greşelile într-un mod aşa de galant, încât sunt aproape ispitit să-ţi mulţumesc pentru cele făcute.

— Domnilor, reluă căpitanul întorcându-se spre tineri, poate că invitaţia nu vi se va părea tocmai atrăgătoare. Dar, dacă vă va veni pofta să-mi mai faceţi o vizită, veţi fi bine veniţi oriunde mă voi afla.

Franz şi Albert salutară. Contele ieşi primul, apoi Albert. Franz rămase ultimul.

— Excelenţa voastră vrea să mă întrebe ceva? spuse Vampa zâmbind.

— Da, mărturisesc, răspunse Franz. Aş fi curios să ştiu ce citeai cu atâta atenţie când am sosit noi.

— Comentariile lui Cezar, spuse banditul. E cartea mea de predilecţie.

— Hai, nu vii? întrebă Albert.

— Ba da, iată-mă, răspunse Franz. Şi ieşi la rându-i, din gârlici.

Făcură câţiva paşi pe câmpie.

— A, pardon, spuse Albert înapoindu-se. Îmi dai voie, căpitane?

Şi îşi aprinse ţigara de la torţa lui Vampa.

— Acum, domnule conte, glăsui el, cea mai mare grabă cu putinţă. Doresc grozav să închei noaptea la ducele de Bracciano.

Regăsiră trăsura unde o lăsaseră. Contele îi spuse lui Ali un singur cuvânt arab şi caii porniră în goană.

Erau fix orele două la ceasul lui Albert, când cei doi prieteni intrară în sala de dans.

Întoarcerea lor stârni senzaţie. Dar, deoarece intrau împreună, toate îngrijorările cu privire la Albert încetară pe dată.

— Doamnă, spuse vicontele de Morcerf apropiindu-se de contesă, aţi avut ieri bunătatea să-mi făgăduiţi un galop. Vin cam târziu şi reclam graţioasa făgăduinţă, dar prietenul meu, a cărui sinceritate o cunoaşteţi, vă va declara că nu sunt eu de vină.

Şi, deoarece muzica tocmai dădea semnalul valsului, Albert îşi trecu braţul pe după talia contesei şi dispăru cu ea în vârtejul dansatorilor.

În vremea asta, Franz se gândea la înfiorarea ciudată care străbătuse trupul contelui de Monte-Cristo în momentul când a fost oarecum nevoit să-i dea mâna lui Albert.

Sfârşitul volumului I

 *  *  *

{1} Cine are tovarăş, are şi stăpân.

{2} Caţă

{3} Armele să cedeze locul togei.

{4} Cântăm surzilor.

{5} Când păstorul le încântă.

{6} Duci mere la casa bunicului.

{7} Frumoasă, nespus de frumoasă.

{8} Care ţine tare de ceva; îndărătnic.

{9} Fugind, cu respiraţia tăiată.

{10} Bărbat drept şi tenace în intenţiile sale.

{11} Nestatornicie, numele tău este femeie!

{12} Acum cred că există bandiţi italieni.

{13} Dacă la orele şase dimineaţa cei patru mii de piaştri nu sunt în mâinile mele, la ceasurile şapte vicontele Albert va înceta să existe.