Contele de Monte-Cristo vol.3 descarcă carți bune online gratis PDf 📖

ALEXANDRE DUMAS

CONTELE DE MONTE-CRISTO

Volumul 3

Capitolul I   Procesul verbal

Noirtier aştepta, îmbrăcat în negru şi instalat în jilţ. Când cele trei persoane la care se aştepta intrară, el privi uşa; valetul o închise imediat.

— Ia seama, îi şopti Villefort Valentinei, care nu-şi putea ascunde bucuria, dacă domnul Noirtier vrea să-ţi comunice lucruri ce ar putea împiedica proiectul căsătoriei, eu îţi interzic să–l înţelegi.

Valentine roşi, dar nu răspunse.

Villefort se apropie de Noirtier.

— Iată-l pe domnul Franz d'Épinay, îi spuse el; l-ai chemat, domnule şi el se supune dorinţelor dumitale. Fără îndoială, noi dorim de multă vreme întrevederea aceasta şi voi fi încântat dacă ea îţi va dovedi cât de puţin întemeiată era împotrivirea dumitale la căsătoria Valentinei.

Noirtier nu răspunse decât printr-o privire care îl înfioră pe Villefort.

Făcu semn Valentinei să se apropie.

Într-o clipă, graţie mijloacelor de care se slujea în conversaţiile cu bunicul, fata găsi cuvântul cheie.

Consultă atunci privirea paraliticului, care se fixă asupra sertarului unei mobile mici, plasată între ambele ferestre.

Deschise sertarul şi găsi într-adevăr o cheie.

După ce luă cheia şi după ce bătrânul îi făcu semn că într-adevăr pe aceea o cerea, ochii paraliticului se îndreptară spre un scrin vechi, uitat de ani de zile, care nu cuprindea, cel puţin aşa se crezuse, decât hârţoage inutile.

— Să deschid scrinul? întreabă Valentine.

— Da, făcu bătrânul.

— Să deschid sertarele?

Valentine îl deschise şi scoase un pachet.

— Asta doreşti, bunicule?

Ea scoase rând pe rând toate celelalte hârtii, până când nu mai rămase nimic în sertar.

— Dar sertarul e gol acum, spuse ea.

Ochii lui Noirtier erau fixaţi asupra dicţionarului.

— Da, bunicule, te înţeleg, glăsui fata.

Şi repetă una după alta fiecare literă a alfabetului; la S, Noirtier o opri. Ea deschise dicţionarul şi căută până la cuvântul secret.

— A, e un secret? întrebă Valentine.

— Da, făcu Noirtier.

— Şi cine cunoaşte secretul?

Noirtier privi uşa prin care ieşise servitorul.

— Barrois? întrebă ea.

— Da, făcu Noirtier.

— Să-l chem?

— Da.

Valentine se duse la uşă şi îl chemă pe Barrois. În vremea asta sudoarea şiroia pe fruntea lui Villefort, iar Franz stătea buimăcit de uimire.

Bătrânul servitor apăru.

— Barrois, spuse Valentine, bunicul mi-a cerut să iau cheia, să deschid scrinul şi să trag sertarul; sertarul are un secret pe care dumneata se pare că îl cunoşti; deschide-l.

Barrois se uită la bătrân.

— Supune-te, supuse ochiul inteligent al lui Noirtier.

Barrois se supuse; un fund dublu se deschise şi înfăţişă un teanc de hârtii, legat cu o panglică neagră.

— Acestea le doriţi, domnule? întrebă Barrois.

— Da, făcu Noirtier.

— Cui trebuiesc predate hârtiile, domnului de Villefort?

— Nu.

— Domnişoarei Valentine?

— Nu.

— Domnului Franz d'Épinay?

— Da.

Franz înaintă uimit.

— Mie, domnule? întrebă el.

— Da.

Franz primi hârtiile din mâna lui Barrois şi, aruncându-şi ochii asupra învelitoarei, citi:

"Să se depună, după moartea mea, la prietenul meu generalul Durand, care, în cazul când va muri şi el, va lăsa pachetul fiului său cu îndemnul de a-l păstra, deoarece cuprinde o hârtie de cea mai mare însemnătate."

— Ce vreţi, domnule, să fac cu hârtia aceasta? întrebă Franz.

— Fără îndoială s-o păstraţi pecetluită aşa cum este, spuse procurorul regal.

— Nu, nu, răspunse repede Noirtier.

— Doreşti poate ca domnul s-o citească? întrebă Valentine.

— Da, răspunse bătrânul.

— Auziţi, domnule baron, bunicul vă roagă să citiţi hârtia aceasta, spuse Valentine.

— Atunci să ne aşezăm, glăsui Villefort cu enervare, căci lectura va dura câtva timp.

— Aşezaţi-vă, făcu ochiul bătrânului.

Villefort luă loc, dar Valentine rămase în picioare alături de părintele ei, sprijinită de jilţ şi Franz rămase în faţa lui.

Ţinea în mână misterioasa hârtie.

— Citeşte-o, spuseră ochii bătrânului.

Franz desfăcu plicul şi o linişte mare se aşternu în cameră. Citi în mijlocul liniştii:

"Extras din procesele-verbale ale unei şedinţe a clubului bonapartist din strada Saint-Jaques, ţinută la 5 februarie 1815".

Franz se opri.

— 5 februarie 1815? E ziua când părintele meu a fost asasinat!

Valentine şi Villefort tăcură; numai ochiul bătrânului spuse limpede: Continuă!

— Tatăl meu a dispărut ieşind de la clubul acesta, continuă Franz.

Privirea lui Noirtier urmă să spună: Citeşte!

Franz reluă:

"Subsemnaţii Louis-Jaques Beaurepaire, locotenent-colonel de artilerie, Etienne Duchampy, general de brigadă şi Claude Lecharpal, director al apelor şi pădurilor.

Declară că la 4 februarie 1815 a sosit din insula Elba o scrisoare care recomanda bunăvoinţei şi încrederii membrilor clubului bonapartist pe generalul Flavien de Quesnel care, servind pe împărat între 1804 şi 1815, era, desigur, devotat cu totul dinastiei napoleoniene, în ciuda titlului de baron pe care Ludovic al XVIII-lea îl ataşase domeniului său Épinay.

În consecinţă a fost trimisă o scrisoare generalului de Quesnel prin care era rugat să asiste la şedinţa de a doua zi, 5 februarie. Scrisoarea nu indica nici strada, nici numărul casei unde urma să se ţină întrunirea; nu purta nici o semnătură, dar îl anunţa pe general că, dacă vrea să fie gata, îl va lua cineva la 9 seara.

Şedinţele aveau loc de la orele nouă seara până la miezul nopţii.

La orele 9, preşedintele clubului se prezentă la general. Generalul era gata; preşedintele îi spuse că una din condiţiile introducerii lui era că va ignora pe vecie locul întrunirii şi că va lăsa să i se lege ochii, jurând că nu va încerca să scoată legătura.

Generalul de Quesnel acceptă condiţia şi făgădui pe cuvânt de onoare că nu va căuta să vadă unde-i dus.

Generalul îşi pregătise trăsura, preşedintele îi spuse însă că nu se pot servi de ea, dat fiind că n-avea nici un rost legarea ochilor stăpânului dacă vizitiul rămânea cu ochii liberi şi recunoştea străzile prin care vor trece.

— Cum să facem atunci? întrebă generalul.

— Am trăsura mea, spuse preşedintele.

— Sunteţi aşa de sigur de vizitiul dumneavoastră încât îi încredinţaţi un secret pe care socotiţi imprudent să-l spuneţi vizitiului meu?

— Vizitiul nostru e un membru al clubului, glăsui preşedintele; vom fi conduşi de un consilier de stat.

— În cazul acesta, spuse generalul râzând, ne pândeşte alt risc: acela de a ne răsturna.

Consemnăm gluma aceasta ca dovadă că generalul nu a fost câtuşi de puţin silit să ia parte la şedinţă şi că