— Desigur, răspunse Franz.

— Bine, veniţi cu mine... Peppino, stinge torţa.

Peppino ascultă, astfel că Franz şi contele se pomeniră în întunericul cel mai profund. Dar, la vreo cincizeci de paşi înaintea lor, continuau să danseze de-a lungul zidurilor câteva licăriri roşiatice, devenite şi mai vizibile când Peppino îşi stinsese facla.

Înaintară în tăcere, contele călăuzindu-l pe Franz ca şi cum ar fi fost înzestrat cu darul bizar de a vedea în beznă. De altfel şi Franz distingea mai uşor drumul, pe măsură ce se apropiau de reflexele care îi călăuzeau.

Trei arcade, dintre care cea de la mijloc servea de poartă, le lăsa trecerea liberă. Arcadele se deschideau într-o parte, spre coridorul unde erau contele şi Franz, iar în alta, spre o încăpere mare, pătrată, înconjurată de firide la fel cu acelea despre care am mai vorbit. În mijlocul încăperii se înălţau patru pietre ce serviseră altădată de altar, aşa cum indica crucea înfiptă încă deasupra lor.

O singură lampă aşezată pe un capăt de coloană lumina cu o lumină palidă, şovăielnică, ciudată scena care se oferea ochilor celor doi vizitatori ascunşi în umbră. Un bărbat stătea jos, sprijinit cu cotul de coloană şi citea cu spatele spre arcadele prin a căror deschizătură îl priveau noii sosiţi.

Era Luigi Vampa, conducătorul bandei.

De jur împrejurul lui, grupaţi după toane, culcaţi în mantale sau rezemaţi de un fel de bancă de piatră, care înconjura columbarul, se odihneau vreo douăzeci de tâlhari. Fiecare avea carabina la îndemână.

În fund, tăcută, abia vizibilă şi asemănătoare unei armuri, o santinelă se plimba în lung şi în lat în dreptul unei deschizături care nu se zărea, pentru că acolo bezna părea şi mai groasă.

Când contele socoti că Franz şi-a desfătat îndeajuns privirile urmărind pitorescul tablou, puse degetul la gură recomandându-i tăcere şi, urcând cele trei trepte care duceau din coridor în columbar, intră în încăpere prin arcada de la mijloc şi înaintă spre Vampa, care era aşa de adânc cufundat în lectură încât nu auzi zgomotul paşilor.

— Cine e? strigă santinela atentă şi care văzu, la licărirea lămpii, o umbră mărindu-se dinapoia căpitanului.

Auzind strigătul, Vampa sări în sus, scoţând în acelaşi timp un pistol de la brâu.

Cât ai clipi, toţi bandiţii fură în picioare şi douăzeci de ţevi de carabină se îndreptară asupra contelui.

— Dragul meu Vampa, spuse acesta liniştit, cu glas cât se poate de calm şi fără ca un singur muşchi să-i tresară pe figură, mi se pare că se fac prea multe formalităţi pentru primirea unui prieten.

— Armele jos! strigă căpitanul făcând un semn poruncitor cu o mână, în timp ce cu cealaltă îşi scotea respectuos pălăria. Apoi, întorcându-se spre misteriosul personaj care domina toată scena: Iertaţi-mă, domnule conte, îi spuse, dar mă aşteptam aşa de puţin la onoarea vizitei dumneavoastră încât nu v-am recunoscut.

— Se pare că ai memoria scurtă în toate privinţele, Vampa, vorbi contele şi că nu uiţi numai figura oamenilor, dar şi angajamentele încheiate cu ei.

— Şi ce angajamente am uitat, domnule conte, întrebă banditul cu tonul celui care, dacă a săvârşit o greşeală, nu vrea decât s-o repare.

— Nu ne-am înţeles, spuse contele, că nu numai persoana mea, dar şi a prietenilor mei îţi vor fi sacre?

— Şi cu ce m-am abătut de la convenţie, Excelenţă?

— Ai răpit în astă seară şi l-ai transportat aici pe vicontele Albert de Morcerf. Ei, bine, continuă contele cu accent care îl înfioră pe Franz, tânărul acesta face parte dintre prietenii mei. Tânărul stă în acelaşi hotel cu mine, tânărul s-a plimbat pe Corso timp de opt zile în caleaşca mea şi totuşi, îţi repet, l-ai răpit, l-ai transportat aici şi, adăugă contele scoţând scrisoarea din buzunar, ai cerut preţ de răscumpărare ca şi cum ar fi primul venit.

— Voi de ce nu m-aţi înştiinţat cum stau lucrurile? spuse căpitanul, întorcându-se spre oamenii care se traseră toţi dinaintea privirii sale. De ce m-aţi silit să-mi calc cuvântul faţă de un om ca domnul conte, care ţine în mână viaţa noastră, a tuturora? Pe sângele lui Hristos, dacă mi-aş închipui că unul dintre voi a ştiut că tânărul era prietenul Excelenţei sale, i-aş zbura creierii cu mâna mea.

— Ei, ţi-am spus că la mijloc e o eroare? zise contele, întorcându-se spre Franz.

— Nu sunteţi singur? întrebă Vampa neliniştit.

— Sunt cu persoana căreia îi era adresată scrisoarea aceasta şi căreia am vrut să-i dovedesc că Luigi Vampa e un om de cuvânt. Veniţi, Excelenţă, îi spuse el lui Franz, Luigi Vampa vă va spune singur că e foarte mâhnit de greşeala pe care a săvârşit-o. Franz se apropie. Căpitanul făcu câţiva paşi spre ei.

— Fiţi bine venit printre noi, Excelenţă, îi spuse el. Aţi auzit ce v-a spus contele şi ce i-am răspuns eu: voi adăuga că n-aş vrea ca, pentru cele patru mii de piaştri la care fixasem răscumpărarea prietenului dumneavoastră, să se fi întâmplat acest fapt.

— Dar unde e prizonierul, întrebă Franz, privind de jur-împrejur cu nelinişte. Nu-l văd.

— Nădăjduiesc că nu i s-a întâmplat nimic? zise contele încruntând sprâncenele.

— Prizonierul e acolo, spuse Vampa, arătând cu mâna fundătura în dreptul căreia se plimba banditul de santinelă. Îi voi da de veste eu însumi că e liber.

Căpitanul înaintă spre locul arătat de el ca servind de închisoare lui Albert, iar Franz şi contele îl urmară. -

— Ce face prizonierul? întrebă Vampa pe santinelă.

— Căpitane, nu ştiu, răspunse acesta. De mai bine de un ceas nu l-am mai auzit mişcându-se.

— Veniţi, Excelenţă, spuse Vampa.

Contele şi Franz urcară şapte sau opt trepte, având înaintea lor pe căpitan, care trase un zăvor şi împinse o uşă. Atunci, la licărirea unei lămpi asemănătoare aceleia care lumina columbarul, putură să-l vadă pe Albert înfăşurat într-o manta pe care i-o împrumutase un bandit, culcat într-un ungher şi dormind dus.

— Haida, de, nu e tocmai rău pentru un om care urma să fie împuşcat la şapte dimineaţa, spuse contele cu zâmbetul ce-i era caracteristic.

Vampa îl privea pe Albert dormind, cu oarecare admiraţie. Se vedea că dovada aceasta de curaj nu-l lăsa rece.

— Aveţi dreptate, domnule conte, spuse el,