cu galanterie mâna dreaptă lui Beppo şi s-a aşezat lângă el. Beppo l-a anunţat atunci că-l conduce la o vilă situată la o leghe de Roma. Francezul i-a dat asigurări lui Beppo că e gata să-l urmeze până la capătul lumii. Vizitiul a urcat pe strada di Ripetta, a ajuns la poarta San-Paulo, iar la două sute de paşi, în câmpie, fiindcă francezul devenea prea cutezător, Beppo i-a pus o pereche de pistoale în gât; vizitiul a oprit numaidecât caii, s-a răsucit pe scaun şi a făcut la fel. În acelaşi timp, patru dintr-ai noştri, care erau ascunşi pe malurile Almului, s-au năpustit asupra trăsurii. Francezul avea chef să se apere, ba chiar, după câte am auzit, l-a cam gâtuit pe Beppo, însă nu putea face nimic împotriva a cinci oameni înarmaţi. A trebuit să se predea. L-au coborât din trăsură, au mers de-a lungul malurilor râuleţului şi l-au condus la Tereza şi la Luigi, care îl aşteptau în catacombele de la San-Sebastian.

— Ei, dar mi se pare că istoria aceasta este interesantă, spuse contele întorcându-se spre Franz. Ce spuneţi dumneavoastră, că sunteţi cunoscător?

— Spun că aş găsi-o foarte nostimă, răspunse Franz, dacă s-ar fi întâmplat altuia decât bietului Albert.

— Fapt este, spuse contele, că dacă nu mă găseaţi, norocul l-ar fi costat cam scump pe prietenul dumneavoastră. Fiţi însă pe pace, va scăpa doar cu spaima.

— Şi este nevoie să-l căutăm? întrebă Franz.

— Ba bine că nu. Cu atât mai mult, cu cât el se găseşte într-un loc foarte pitoresc. Cunoaşteţi catacombele de la San-Sebastian?

— Nu, n-am coborât niciodată acolo, dar îmi făgăduiam să cobor într-o zi.

— Uite, aveţi prilejul şi ar fi greu să găsiţi altul mai bun. Aveţi trăsura?

— Nu.

— Nu e nimic; mi se ţine de obicei una înhămată zi şi noapte.

— Înhămată gata?

— Da, sunt o fiinţă foarte capricioasă. Trebuie să vă spun că, uneori, sculându-mă după-masă la mijlocul nopţii, îmi vine pofta să pornesc undeva şi plec.

Contele sună o dată şi cameristul intră.

— Spune să se scoată trăsura din şopron, spuse el şi ia pistoalele din buzunare. Nu e nevoie să-l scoli pe vizitiu, va conduce Ali.

Peste o clipă se auzi huruitul trăsurii care se oprea în dreptul porţii. Contele scoase ceasul.

— Douăsprezece şi jumătate, spuse el. Am fi putut pleca de aici la cinci dimineaţa şi încă să ajungem la timp; dar poate că întârzierea l-ar fi făcut pe tovarăşul dumneavoastră să petreacă o noapte rea, aşa că e mai bine să mergem repede şi să-l scoatem din mâinile trădătorilor. Mai sunteţi hotărât să mă însoţiţi?

— Mai mult decât oricând!

— Atunci veniţi.

Franz şi contele ieşiră, urmaţi de Peppino. La poartă găsiră trăsura. Ali stătea pe capră. Franz îl recunoscu pe sclavul mut din peştera de la Monte-Cristo. Franz şi contele urcară în trăsura care era un cupeu. Peppino se aşeză lângă Ali şi porniră în galop. Ali primise ordine dinainte, căci o luă pe strada principală, străbătu Campo-Vaccino, urcă pe strada San- Gre-gorio şi ajunse la poarta San-Sebastian. Aci, portarul vru să le facă oarecare dificultăţi, dar contele de Monte-Cristo îi prezentă o autorizaţie a guvernatorului Romei de a intra în oraş şi de a ieşi la orice oră din zi şi noapte. Bara fu deci ridicată, portarul primi un ludovic pentru osteneală şi trecură.

Drumul, pe care îl urma trăsura era vechea cale Appiana străjuită de morminte. Din loc în loc, în lumina lunii care începea să se înalţe, lui Franz i se părea că vede o santinelă desprinzându-se dintr-o ruină. Dar, îndată, la un semn schimbat între Peppino şi santinelă, ea reintra în umbră şi dispărea.

Cu puţin înainte de circul Caracalla, trăsura se opri. Peppino deschise portiera, iar contele şi Franz coborâră.

— Peste zece minute, îi spuse contele tovarăşului său, vom ajunge.

Îl luă apoi pe Peppino de-o parte, îi dădu un ordin în şoaptă şi Peppino porni după ce se prevăzu cu o torţă pe care o scoase din cufărul cupeului.

Se scurseră încă cinci minute, în răstimpul cărora Franz îl văzu pe cioban afundându-se pe o potecă mică, printre denivelările de teren care formează solul convulsionat al şesului Romei şi dispărând în ierburile înalte, roşiatice, care par coama zburlită a unui leu gigantic.

— Acum, spuse contele, să-l urmăm.

Franz şi contele porniră, la rândul lor pe aceeaşi cărare, care după o sută de paşi, îi duse pe o pantă înclinată, din fundul unei vâlcele.

În curând, zăriră doi oameni vorbind în umbră.

— Trebuie să mergem mai departe sau să aşteptăm? întrebă Franz pe conte.

— Să mergem. Desigur că Peppino a înştiinţat santinela despre sosirea noastră.

Într-adevăr, unul dintre cei doi oameni era Peppino, iar celălalt era un bandit, pus acolo de pază.

Franz şi contele se apropiară. Banditul salută.

— Excelenţă, spuse Peppino adresându-se contelui, dacă vreţi să mă urmaţi, gura catacombelor e la doi paşi de aici.

— Bine, spuse contele, ia-o înainte.

Într-adevăr, după un pâlc de tufişuri şi în mijlocul câtorva stânci, apăru o deschizătură prin care un om cu greu putea trece.

Peppino se strecură cel dintâi. Dar, de îndată ce făcu câţiva paşi, trecerea subterană se lărgi. Atunci se opri, îşi aprinse torţa şi se întoarse să vadă dacă este urmat.

Terenul se afunda printr-o pantă lină şi treptat se lărgea. Franz şi contele erau însă nevoiţi să meargă aplecaţi şi cu greu ar fi putut să meargă alături. Mai făcură vreo cincizeci de paşi astfel, pe urmă îi opri strigătul: Cine e? Stai!

Văzură atunci sclipind în întuneric, pe ţeava unei carabine, răsfrângerea propriei lor torţe.

— Prieten! spuse Peppino.

Înaintă singur şi şopti câteva cuvinte celei de a doua santinele care, ca şi prima, salută făcând semn vizitatorilor nocturni că pot să-şi continue drumul.

În spatele santinelei, era o scară de vreo douăzeci de trepte. Franz şi contele coborâră şi se pomeniră la o răspântie macabră. Cinci drumuri se despărţeau, asemenea razelor unei stele, iar zidurile, scobite de nişte firide suprapuse, având forma unor sicrie, arătau că intraseră, în sfârşit, în catacombe.

Într-o grotă a cărei întindere nu putea fi distinsă se vedeau ziua câteva răsfrângeri de lumină.

Contele puse mâna pe umărul lui Franz.

— Vreţi să vedeţi o tabără