Albert cheltuise trei mii. Franz nu avea nici o scrisoare de credit. Deoarece locuia la Florenţa şi venise la Roma numai pentru a petrece şapte-opt zile, luase o sută de ludovici, iar din aceşti o sută de ludovici, mai avea cel mult cincizeci.

Era nevoie deci de încă şapte-opt sute de piaştri pentru ca amândoi, Franz şi Albert, să poată strânge suma cerută. E drept că Franz putea să se bizuie într-un astfel de caz pe bunăvoinţa domnilor Torlonia. Se pregătea deci să se întoarcă la palatul Bracciano fără a pierde o clipă, când deodată o idee luminoasă îi trecu prin minte. Se gândi la contele de Monte- Cristo. Franz se pregătea să-l cheme pe Pastrini, când îl văzu pe acesta ivindu-se în uşă.

— Dragă domnule Pastrini, îi spuse repede, crezi că domnul conte e acasă?

— Da, Excelenţă, s-a înapoiat.

— A avut timp să se culce?

— Mă îndoiesc.

— Sună atunci, te rog, la uşa lui şi cere-i în numele meu permisiunea de a mă prezenta la el.

Pastrini se grăbi să urmeze instrucţiunile. Peste cinci minute era înapoi.

— Contele îl aşteaptă pe Excelenţa voastră, spuse el.

Franz străbătu coridorul şi un servitor îl introduse la conte. Acesta se afla într-un cabinet mic, pe care Franz nu-l văzuse încă şi care era înconjurat de divane. Contele îi ieşi în cale.

— Ei, ce vânt vă aduce la ora aceasta? îl întrebă el. Nu cumva veniţi să mă invitaţi la masă? Ar fi tare amabil din partea dumneavoastră.

— Vin să vă vorbesc într-o chestiune gravă.

— O chestiune? întrebă contele privindu-l pe Franz cu privirea lui profundă, caracteristică. Despre ce chestiune?

— Suntem singuri?

Contele se duse la uşă şi reveni.

— Perfect singuri, spuse el.

Franz îi întinse scrisoarea lui Albert.

— Citiţi-o, îi spuse el.

Contele citi scrisoarea.

— Hm! făcu el.

— Aţi luat cunoştinţă de post-scriptum?

— Da, spuse el, văd:

 

"Se alle sei della mattina le quattro mila piastre non sono nelle mie mani, alle sette il conte Alberto avra cessato di vivere{13}. "

LUIGI VAMPA

 

— Ce spuneţi despre asta? întrebă Franz.

— Aveţi suma care vi s-a cerut?

— Da, minus opt sute de piaştri.

Contele se duse la birou, îl deschise, şi, trăgând un sertar plin cu aur, zise:

— Nădăjduiesc că nu-mi veţi face injuria de a vă adresa altuia decât mie?

— Dimpotrivă, vedeţi că am venit direct la dumneavoastră, spre Franz.

— Şi vă mulţumesc. Poftim. Şi făcu semn lui Franz să scoată din sertar.

— E necesar să trimit suma aceasta lui Luigi Vampa? întrebă tânărul, privindu-l la rândul său ţintă pe conte.

— Ei, Doamne, spuse el, judecaţi şi dumneavoastră: post-scriptumul e precis.

— Cred că dacă v-aţi da osteneala să căutaţi, aţi găsi un mijloc care ar simplifica mult târgul, spuse Franz.

— Anume? întrebă contele uimit.

— De exemplu, dacă am merge să-l găsim împreună pe Luigi Vampa, sunt sigur că nu ne-ar refuza libertatea lui Albert.

— Mie? Şi ce influenţă credeţi că am eu asupra banditului?

— Nu i-aţi făcut oare unul din acele servicii care nu se uită?

— Anume?

— N-aţi salvat dumneavoastră viaţa lui Peppino?

— Aha, cine v-a spus asta?

— Ce vă interesează? Ştiu.

Contele rămase o clipă tăcut cu sprâncenele încruntate.

— Dacă m-aş duce să-l găsesc pe Vampa, m-aţi însoţi?

— Dacă tovărăşia mea nu v-ar fi prea neplăcută...

— Ei, bine, fie. Timpul e frumos, o plimbare în câmpia Romei nu poate să ne facă decât bine.

— Trebuie să luăm arme?

— Ce să facem cu ele?

— Bani?

— De prisos. Unde e omul care a adus biletul?

— În stradă.

— Aşteaptă răspunsul?

— Da.

— Trebuie să ştim unde mergem. Mă duc să-l chem.

— Inutil, n-a vrut să urce.

— La dumneavoastră poate, dar la mine nu va face mofturi.

Contele se duse la fereastra cabinetului ce dădea spre stradă şi fluieră într-un anumit mod. Omul cu manta se desprinse de lângă zid şi înaintă până în mijlocul străzii.

— Salite! strigă contele cu tonul cu care ar fi dat ordin unui servitor.

Mesagerul se supuse fără întârziere, fără şovăială, cu grabă chiar, şi, urcând cele patru trepte ale peronului, intră în hotel. Peste cinci minute era la uşa cabinetului.

— A, tu eşti, Peppino? spuse contele.

Dar, în loc să răspundă, Peppino se aruncă în genunchi, apucă mâna contelui şi o sărută de mai multe ori.

— Aha, îi spuse contele, încă n-ai uitat că ţi-am salvat viaţa. Ciudat, căci au trecut de atunci opt zile.

— Nu, Excelenţă şi n-am să uit niciodată, răspunse Peppino cu un accent de profundă recunoştinţă.

— Niciodată este prea mult. În sfârşit, însă este destul şi aşa, că îţi închipui. Scoală-te şi răspunde-mi.

Peppino îi aruncă lui Franz o privire neliniştită.

— O, poţi să vorbeşti în faţa Excelenţei sale! spuse el. Este un prieten al meu.

— Permiteţi-mi să vă dau acest titlu, spuse în franceză contele, întorcându-se spre Franz. E nevoie, pentru a mări încrederea omului.

— Poţi să vorbeşti în faţa mea, zise Franz, sunt un prieten al contelui.

— Atunci e bine, spuse Peppino, întorcându-se la rându-i spre conte. Excelenţa voastră să mă întrebe şi voi răspunde.

— Cum a căzut vicontele Albert în mâinile lui Luigi?

— Excelenţă, caleaşca francezului s-a încrucişat de mai multe ori cu aceea în care se găsea Tereza.

— Amanta căpitanului?

— Da. Francezul i-a făcut ochi dulci, Tereza s-a distrat răspunzându-i, francezul i-a aruncat buchete; i-a aruncat şi ea; toate acestea, bineînţeles, cu învoirea căpitanului care se găsea în aceeaşi caleaşcă.

— Cum, exclamă Franz, Luigi Vampa se găsea în caleaşca ţărăncilor romane?

— El era cel care conducea, deghizat ca vizitiu, răspunse Peppino.

— Pe urmă? întrebă contele.

— Pe urmă, francezul s-a demascat. Tereza, tot cu învoirea căpitanului, a făcut la fel. Francezul a cerut o întâlnire, Tereza i-a acordat întâlnirea cerută, numai că, în locul Terezei, pe treptele bisericii San-Giacomo a fost Beppo.

— Cum, îl întrerupse iarăşi Franz, ţăranca aceea care i-a smuls lumânarea?...

— Era un flăcău de cincisprezece ani, răspunse Peppino; dar nu e nici o ruşine pentru prietenul dumneavoastră că a fost prins; Beppo a înhăţat şi pe alţii.

— Şi Beppo l-a scos dintre ziduri? întrebă contele.

— Întocmai. O caleaşcă aştepta la capătul viei Macello. Beppo s-a urcat înăuntru, invitându-l pe francez să-l urmeze. Acesta nu s-a lăsat rugat de două ori. I-a oferit