a fost cu privire la tovarăşul de călătorie. Franz răspunse că l-a părăsit în momentul când se stingeau lumânările şi l-a pierdut din vedere pe via Macello.

— În cazul acesta, nu s-a înapoiat? întrebă ducele.

— L-am aşteptat până acum, răspunse Franz.

— Şi ştiţi unde se ducea?

— Nu prea; cu toate acestea, cred că era vorba de o întâlnire.

— Drace, spuse ducele, proastă zi sau, mai bine zis, proastă noapte pentru a întârzia. Nu-i aşa, doamnă contesă?

Ultimele cuvinte se adresau contesei G., care tocmai sosise şi se plimba la braţul domnului Torlonia, fratele ducelui.

— Dimpotrivă, găsesc că e o noapte încântătoare, răspunse contesa, iar cei ce sunt aici n-au să se plângă decât de un lucru: că va trece prea iute.

— De aceea, reluă ducele zâmbind, eu nu vorbesc de persoanele care sunt aici. Ele nu întâmpină alte primejdii decât bărbaţii să se îndrăgostească de dumneavoastră, iar femeile să se îmbolnăvească de gelozie că vă văd aşa de frumoasă. Mă refer la cei care hoinăresc pe străzile Romei.

— Ei, Doamne, cine hoinăreşte pe străzile Romei la ora aceasta, dacă nu pentru a merge la bal? întrebă contesa.

— Prietenul nostru, Albert de Morcerf, doamnă contesă, pe care l-am lăsat în urmărirea necunoscutei sale pe la orele şapte seara, zise Franz şi pe care de atunci nu l-am mai văzut.

— Cum şi nu ştiţi unde este?

— Câtuşi de puţin.

— Şi are arme la el?

— Este costumat ca paiaţă.

— Dumneavoastră care cunoaşteţi Roma mai bine decât el, n-ar fi trebuit să-l lăsaţi, îi spuse ducele lui Franz.

— Ca să-l opresc ar fi fost tot una cu a încerca să opresc numărul trei care a câştigat astăzi premiul cursei, răspunse Franz; şi apoi, ce vreţi să i se întâmple?

— Cine ştie? Noaptea e foarte întunecoasă, iar Tibrul e prea aproape de via Macello.

Franz simţi un fior trecându-i prin vine la auzul spuselor ducelui şi al contesei.

— De aceea, am dat de ştire la hotel că am onoarea să petrec noaptea la dumneavoastră, domnule duce, spuse Franz şi urmează să mi se anunţe aici înapoierea lui.

— Uite, glăsui ducele, mi se pare că tocmai vă caută un servitor al meu.

Ducele nu se înşela. Zărindu-l pe Franz, servitorul se apropie de el.

— Excelenţă, spuse acesta, stăpânul hotelului Londra vă înştiinţează că un om vă aşteaptă la el cu o scrisoare din partea vicontelui de Morcerf.

— Cu o scrisoare din partea vicontelui? exclamă Franz.

— Da.

— Şi cine este omul?

— Nu ştiu.

— De ce n-a venit să mi-o aducă aici?

— Mesagerul nu i-a dat nici o explicaţie.

— Şi unde-i mesagerul?

— A plecat de îndată ce m-a văzut intrând în sala de bal pentru a vă da de veste.

— O, Doamne, duceţi-vă repede, spuse contesa. Bietul tânăr, poate i s-a întâmplat un accident.

— Alerg, strigă Franz.

— Vă vom revedea ca să ne daţi noutăţi? întrebă contesa.

— Da, dacă nu este nimic grav. Altminteri, nu garantez nici de mine.

— În orice caz, prudenţă! zise contesa.

— O, fiţi pe pace!

Franz îşi luă pălăria şi porni în goană. Dăduse drumul trăsurii, poruncindu-i să se înapoieze la ceasurile două. Din fericire însă, palatul Bracciano care răspunde, dintr-o parte în strada principală, din cealaltă în piaţa Sfinţilor Apostoli, e abia la zece minute depărtare de hotelul Londra. Apropiindu-se de hotel, Franz văzu un om în mijlocul străzii. Nu se îndoi o clipă că acesta era mesagerul lui Albert. Omul era înfăşurat într-o manta largă. Merse spre el; dar, spre marea mirare a lui Franz, omul deschise vorba.

— Ce poftiţi, Excelenţă? întreba el făcând un pas înapoi, ca omul ce doreşte să rămână în gardă.

— Nu dumneata mi-ai adus o scrisoare de la vicontele de Morcerf? întrebă Franz.

— Excelenţa voastră locuieşte la hotelul lui Pastrini?

— Da.

— Şi e tovarăşul de călătorie al vicontelui?

— Da,

— Cum se numeşte Excelenţa voastră?

— Baron Franz d'Epinay.

— În cazul acesta scrisoarea e adresată Excelenţei voastre.

— E vreun răspuns? întrebă Franz luându-i scrisoarea din mână.

— Da, cel puţin aşa nădăjduieşte prietenul dumneavoastră.

— Atunci urcă la mine să ţi-l dau.

— Prefer să-l aştept aici, spuse mesagerul râzând.

— De ce?

— Excelenţa voastră va înţelege după ce va citi scrisoarea.

— Prin urmare te regăsesc aici?

— Fără îndoială.

Franz intră. Pe scară se întâlni cu Pastrini.

— Ei, aţi văzut? îl întrebă acesta.

— Ce să văd? răspunse Franz.

— L-aţi văzut pe omul care dorea să vă vorbească din partea prietenului dumneavoastră? îl întrebă el pe Franz.

— Da, l-am văzut şi mi-a dat scrisoarea aceasta. Aprinde, te rog, la mine.

Hangiul dădu ordin unui servitor să meargă înaintea lui Franz cu o lumânare. Tânărul observase la Pastrini un aer preocupat şi aerul acesta îi sporise dorinţa de a citi scrisoarea lui Albert. Se apropie de lumânare de îndată ce ea fu aprinsă şi defăcu hârtia. Scrisoarea era scrisă de mâna lui Albert şi semnată de el. Franz o reciti de două ori, într-atât de uluitor era conţinutul ei. Iată-l:

 

"Dragă prietene, de îndată ce vei primi prezenta, fii bun şi ia din portofelul meu, pe care îl vei găsi în sertarul pătrat la biroului, scrisoarea de credit; adaug-o şi pe a ta dacă nu este de-ajuns. Aleargă la Torlenia, ia imediat de la el patru mii de piaştri şi înmânează-i aducătorului. Este absolută nevoie ca suma să-mi fie adresată fără întârziere.

Nu stăruiesc mai mult, bizuindu-mă pe tine aşa cum şi tu ai putea să te bizui pe mine.

P.S. I Believe now to italian banditti{12}.

Prietenul tău,

ALBERT DE MORCERF."

 

Dedesubtul acestor rânduri erau scrise de o mână străină aceste câteva cuvinte în italieneşte:

 

"Se alle sei della mattina le quattro mila piastre non sono nelle mie mani, alle sette il conte Alberto avra cessato di vivere. "

LUIGI VAMPA

 

A doua semnătură îi explică totul lui Franz, care acum înţelese refuzul mesagerului de a urca. Strada i se părea mai sigură decât camera lui Franz: Albert căzuse în mâinile faimosului căpitan de bandiţi, în existenţa căruia refuzase atâta timp să creadă.

Nu era vreme de pierdut. Alergă la birou, îl deschise, găsi în sertarul indicat portofelul şi scrisoarea de credit: ea reprezenta în total şase mii de piaştri, dar din cele şase mii de piaştri,