O echipă de carabinieri alerga în galop pe toată lărgimea străzii principale, curăţind-o pentru a face loc barberilor. Când carabinierii ajunseră la palatul Veneţia, răsunetul altor pocnitori anunţă că strada este liberă.

Aproape imediat, într-o hărmălaie imensă, universală, nemaipomenită, trecură, ca nişte umbre, şapte sau opt cai aţâţaţi de strigătele a trei sute de mii de persoane şi de cravaşele care îi îmboldeau din spate. Apoi, tunul de la castelul San-Angelo trase trei salve, ceea ce însemna că numărul trei câştigase.

Imediat, fără alt semnal, trăsurile se puseră din nou în mişcare năvălind spre Corso, revărsându-se prin toate străzile, ca nişte torente înfrânate o clipă şi care se aruncă toate deodată în albia fluviului alimentat de ele, iar valul imens îşi reluă mai zorit decât oricând cursul între două ţărmuri de granit.

Dar un nou element de zgomot şi de mişcare se amestecase în mulţime: intraseră în scenă negustorii de moccoli.

Moccoli sau moccoletti sunt lumânări a căror grosime variază şi care deşteaptă printre actorii marii scene ce încheie carnavalul roman două preocupări opuse: aceea de a-şi păstra moccoletto aprinsă şi aceea de a stinge moccoletto altora.

Cu moccoletto este ca şi cu viaţa: omul n-a găsit încă un mijloc de a o transmite şi deţine acest mijloc de la Dumnezeu. Dar el a descoperit o mie de mijloace de a o răpi. E drept că, pentru această supremă operaţie, diavolul i-a venit întrucâtva în ajutor.

Moccoletto se aprinde apropiind-o de altă lumină.

Cine va descrie însă nenumăratele mijloace născocite pentru a stinge moccoleto, foalele gigantice, stingătoarele monstruoase, evantaiele supraomeneşti?

Fiecare se grăbi, deci, să cumpere moccoletti. Franz şi Albert făcură la fel.

Noaptea se apropia repede şi o dată cu strigătul de Moccoli! repetat de glasurile stridente ale nenumăraţilor negustori, două sau trei stele începură să sclipească deasupra mulţimii. A fost ca un semnal. După zece minute, cincizeci de mii de lumini scânteiară coborând de la palatul Veneţia în Piaţa Poporului şi urcând din Piaţa Poporului la palatul Veneţia. Părea sărbătoarea focurelelor.

Nu poţi avea o idee despre această imagine dacă nu ai văzut-o.

Închipuiţi-vă toate stelele desprinzându-se de pe cer şi învălmăşindu-se pe pământ într-un dans smintit.

Totul, însoţit de strigăte pe care nici o ureche omenească nu le-a auzit încă pe restul globului.

În momentul acesta nu mai există nici o deosebire socială. Hamalul se ataşează prinţului, prinţul transteverinului, transteverinul burghezului, fiecare suflând, stingând, reaprinzând. Dacă bătrânul Eol ar apărea în momentul acesta, el ar fi proclamat regele lumânărilor, iar Aquilon moştenitor prezumtiv al coroanei.

Goana nebună, învăpăiată dură vreo două ceasuri; strada principală era luminată ca în toiul zilei, astfel că trăsăturile spectatorilor se distingeau până la etajul al treilea şi al patrulea.

Din cinci în cinci minute, Albert îşi scotea ceasul. În sfârşit, ceasul arătă orele şapte.

Cei doi prieteni se găseau chiar în dreptul vilei dei Pontefici. Albert sări din caleaşcă cu moccoletto în mână. Două sau trei măşti vrură să se apropie de el, să i-o stingă sau să i-o smulgă, dar, boxer iscusit, Albert îi rostogoli pe rând la zece paşi de el şi îşi continuă drumul spre biserica San-Giacomo.

Treptele erau ticsite de curioşi şi de măşti care luptau să-şi smulgă unii altora torţa din mână. Franz îl urmări pe Albert din ochi şi îl văzu punând piciorul pe prima treaptă, apoi, aproape numaidecât, o mască purtând costumul binecunoscut al ţărăncii cu buchet, întinse braţul şi, fără ca el să opună vreo rezistenţă, ea îi smulse moccoletto.

Franz se afla prea departe ca să audă cuvintele schimbate de ei. Fără îndoială însă că ele nu aveau nimic duşmănos, căci îi văzu, pe Albert şi pe ţărancă, depărtându-se la braţ.

Câtva timp îi urmări prin mulţime dar, pe via Macello, îi pierdu din vedere.

Deodată, răsună sunetul clopotului care da semnalul închiderii carnavalului. Şi în clipa aceea, toate lumânările se stinseră ca prin farmec. Parcă o singură şi imensă răbufnire de vânt nimicise totul.

Franz se pomeni în întunericu] cel mai profund. În acelaşi timp, toate strigătele încetară ca şi cum suflul puternic ce luase luminile lua, totodată, zgomotul. Nu se mai auzi decât huruitul cupeurilor care aduceau măştile pe la casele lor. Nu se mai văzură decât luminile stinghere care sclipeau în spatele ferestrelor.

Carnavalul se sfârşise.

Capitolul XXXVIII   Catacombele de la San-Sebastian

Poate că Franz nu încercase niciodată până atunci o impresie aşa de tăioasă, o trecere aşa de rapidă de la voioşie la tristeţe, ca în momentul acesta. Părea că, sub adierea magică a unui demon al nopţii, Roma se schimbase într-un imens mormânt. Printr-o întâmplare care sporea intensitatea beznelor, luna, în decreştere atunci, nu avea să se ridice decât pe la unsprezece seara. Străzile traversate de tânăr erau deci, cufundate în întunericul cel mai adânc. Altminteri drumul era scurt. După zece minute, trăsura sa sau, mai bine zis, a contelui se opri în faţa hotelului Londra.

Masa aştepta. Dar, deoarece Albert înştiinţase că nu crede să se înapoieze curând, Franz se aşeză la masă fără el.

Pastrini, obişnuit să-i vadă mâncând împreună, se informă de cauzele absenţei lui; dar Franz se mărgini să răspundă că Albert primise alaltăieri o invitaţie la care se dusese. Stingerea subită a moccolettelor, întunericul care înlocuise lumina, liniştea care urmase zgomotului lăsaseră în mintea lui Franz o anume tristeţe, nu lipsită de îngrijorare. Cină foarte tăcut, în ciuda amabilităţilor amfitrionului său, care intră de două sau trei ori să-l întrebe dacă nu are nevoie de ceva.

Franz era hotărât să-l aştepte pe Albert cât de târziu. Ceru deci trăsura pentru orele unsprezece rugându-l pe Pastrini să-i dea de veste imediat, chiar dacă Albert revine la hotel doar pentru câteva clipe. La ceasurile unsprezece, Albert nu se înapoiase. Franz se îmbrăcă şi plecă, anunţându-l pe hotelier că va petrece noaptea la ducele de Bracciano.

Casa ducelui de Bracciano e una dintre cele mai fermecătoare din Roma. Soţia lui, una dintre ultimele moştenitoare ale familiei Colona, îndeplineşte onorurile în mod desăvârşit. De aceea, serbările pe care le dă el au o faimă europeană.

Franz şi Albert veniseră la Roma cu scrisori de recomandaţie pentru el, aşa se face că prima întrebare adresată lui Franz