drepturile sale la fotoliul academic, dar fură anunţaţi că sunt serviţi, iar la Albert, dragostea nu era câtuşi de puţin potrivnică apetitului. Se grăbi deci, ca şi prietenul său, să se aşeze la masă, rămânând să reia discuţia după aceea.

După masă, fu anunţat contele de Monte-Cristo. De două zile tinerii nu-l zăriseră. O afacere, spuse Pastrini, l-a chemat la Civita-Vecchia. Plecase în ajuns, seara şi se înapoiase abia de o jumătate de ceas.

Contele fu încântător. Fie că se observa, fie că prilejul nu trezea într-însul fibrele răutăcioase pe care anumite împrejurări le făcuseră să răsune în două sau trei rânduri în cuvintele-i amare, el fu aproape ca toată lumea. Omul acesta era pentru Franz o adevărată enigmă. Contele nu se putea îndoi că tânărul călător nu l-a recunoscut şi, totuşi, nici măcar un cuvânt nu părea să trădeze că-şi amintea să-l mai fi văzut în altă parte. La rându-i, oricât ar fi vrut Franz să facă aluzie la prima lor întrevedere, temerea de a-i deveni antipatic unui om care îi copleşise, pe el şi pe prietenul său, cu atenţii, îl reţinea; continuă deci să se păstreze în aceeaşi rezervă ca şi el.

Contele aflase că cei doi prieteni au vrut să ia o lojă la teatrul Argentina şi că li s-a răspuns că toate sunt închiriate. Le aducea, în consecinţă, cheia lojei sale. Cel puţin acesta era motivul aparent al vizitei.

Franz şi Albert schiţară o împotrivire, invocând temerea de a nu-l privea pe el, dar contele le răspunse că mergând în seara aceea la teatrul Palli, loja sa la teatrul Argentina va fi pierdută dacă ei nu profită de ea.

Asigurarea îi determină pe prieteni să accepte.

Franz se obişnuise puţin câte puţin cu paloarea contelui, care îl izbise aşa de puternic când l-a întâlnit prima oară. Nu se putea împiedica de a recunoaşte frumuseţea capului lui sever, a cărui paloare era singurul cusur sau poate principala calitate. Adevărat erou al lui Byron, Franz nu putea nu numai să-l vadă, dar măcar să se gândească la el, fără a-şi imagina figura aceea sumbră pe umerii lui Manfred sau sub pălăria lui Lara. Avea acea cută a frunţii care indică prezenţa neîncetată a unui gând amar; avea acei ochi arzători care citesc în străfundul sufletelor; avea buza semeaţă şi batjocoritoare, care dă cuvintelor un caracter particular, graţie căruia ele se gravează adânc în memoria celor ce le ascultă.

Contele nu mai era tânăr. Avea 40 de ani cel puţin şi înţelegea de minune că el e făcut să domine asupra tinerilor pe care îi va întâlni. În realitate, printr-o ultimă asemănare cu eroii fantastici ai poetului englez, contele părea înzestrat cu darul fascinaţiei.

Albert nu mai isprăvea cu norocul pe care el şi Franz îl avuseseră întâlnind un astfel de om. Franz era mai puţin entuziasmat şi totuşi simţea influenţa pe care orice om superior o exercită asupra celor din preajma sa.

Se gândea la proiectul pe care contele îl manifestase în două sau trei rânduri, de a veni la Paris şi nu se îndoia că datorită caracterului său excentric, figurii sale caracteristice şi averii colosale ce-o avea, contele va produce cel mai mare efect.

Şi totuşi, nu dorea să fie la Paris când el va veni.

Seara trecu aşa cum trec de obicei serile la teatru, în Italia, nu ascultându-i pe cântăreţi, ci făcând vizite şi vorbind. Contesa G. voia să readucă conversaţia asupra contelui, dar Franz o anunţă că are ceva mult mai interesant să-i comunice şi, în ciuda protestelor de falsă modestie ale lui Albert, îi istorisi marele eveniment care de trei zile forma obiectul preocupărilor lor.

Deoarece aventurile acestea nu sunt rare în Italia, cel puţin dacă e să-i credem pe călători, contesa nu se arătă deloc sceptică şi-l felicită pe Albert pentru începutul unei aventuri care făgăduia să se termine în mod aşa de satisfăcător.

Se despărţiră, făgăduindu-şi că se vor întâlni la balul ducelui de Bracciano, unde Roma întreagă era invitată.

În sfârşit, veni ziua de marţi, ultima şi cea mai zgomotoasă dintre zilele carnavalului. Marţi, teatrele se deschid la zece dimineaţa, căci, după orele opt seara, se intră în post. Marţi, toţi cei care din lipsă de timp, de bani sau de entuziasm n-au luat încă parte la serbările precedente se învălmăşesc în bacanală, se lasă antrenaţi de orgie şi aduc partea lor de zgo-mot şi de mişcare la agitaţia şi la zgomotul general.

De la orele două până la cinci, Franz şi Albert urmară alaiul, schimbând confeti cu trăsurile din sensul opus şi cu pietonii care circulau printre picioarele cailor, printre roţile cupeurilor, fără să se fi întâmplat în învălmăşeala groaznică, un singur accident, o singură ceartă, o singură încăierare. Italienii sunt oameni ideali în privinţa aceasta. Sărbătorile sunt pentru ei sărbători adevărate. Autorul acestei povestiri, care a locuit în Italia cinci sau şase ani, nu-şi aminteşte să fi văzut vreodată o solemnitate tulburată de unul din aceste evenimente care servesc totdeauna de corolar solemnităţilor noastre.

Albert triumfa în costumul său de paiaţă. Avea pe umăr un nod din panglică roz, ale cărei capete cădeau până la glezne. Ca să nu producă nici o confuzie între el şi Franz, acesta îşi păstrase costumul de ţăran roman.

Cu cât ziua înainta, cu atât hărmălaia devenea mai mare. Nu exista, pe toate caldarâmurile, în toate trăsurile, la toate ferestrele, o gură care să tacă, un braţ care să rămână leneş. Cu adevărat o vijelie omenească, alcătuită într-un tunet de strigăte şi dintr-o grindină de bomboane, de buchete, de ouă, de portocale, de flori.

La ceasurile trei, zgomotul unor pocnitori care răsunară în acelaşi timp în Piaţa Poporului şi la palatul Veneţiei străpungând cu greu tumultul, anunţă că încep alergările.

Alergările sunt unul din episoadele caracteristice ultimelor zile de carnaval. La zgomotul artificiilor, trăsurile rupseră pe dată rândul, refugiindu-se fiecare în strada laterală cea mai apropiată de locul unde se aflau.

Toate aceste mişcări se fac de altminteri cu o îndemânare de neînchipuit şi cu o iuţeală fără pereche, fără ca poliţia să se preocupe câtuşi de puţin să fixeze fiecăruia locul sau să-i arate drumul.

Pietonii se lipiră lângă palat, apoi se auzi