Gestul păru că stârneşte bucuria nu numai celei care îl aruncase, dar şi veselelor ei tovarăşe.

Ziua fu la fel de însufleţită ca şi în ajun. Ba, e probabil că un observator profan ar fi constatat o sporire a zgomotului şi a voioşiei. Îl zăriră o clipă pe conte la fereastra lui, dar când trăsura trecu din nou, el dispăruse.

Se înţelege că schimbul de cochetării între Albert şi paiaţa cu buchetele de violete dură toată ziua.

Seara, înapoindu-se, Franz găsi o scrisoare de la ambasadă. I se aducea la cunoştinţă că va avea onoarea să fie primit a doua zi de Sfinţia sa. Ori de câte ori venise la Roma, el solicitase şi obţinuse aceeaşi favoare; şi, atât din religiozitate, cât şi din recunoştinţă, nu voia să pună piciorul în capitala lumii creştine fără a depune respectuosul său omagiu la picioarele unuia din urmaşii Sfântului Petru care a dat exemplul rar al tuturor virtuţilor.

Nu se gândea, deci, în ziua aceea, la carnaval. Căci, în ciuda bunătăţii cu care îşi înconjoară măreţia, totdeauna te pregăteşti să te înclini cu un respect plin de emoţie pofundă în faţa nobilului şi sfântului bătrân care se numeşte Grigore al XVI-lea.

Când ieşi de la Vatican, Franz se înapoie direct la hotel, chiar evitând să treacă pe strada principală. Ducea cu sine o comoară de gânduri pioase, pentru care contactul bucuriilor nebune ale carnavalului ar fi însemnat o profanare.

La ceasurile cinci şi zece minute, Albert se înapoie. Era în culmea bucuriei. Paiaţa îşi reluase costumul de ţărancă şi, încrucişându-se cu caleaşca lui Albert, îşi ridicase masca. Era încântătoare.

Franz îi exprimă lui Albert complimentele sale sincere. El le primi, ca unul căruia i se cuvine. Recunoscuse, spunea el, după anumite semne de eleganţă inimitabilă, că frumoasa necunoscută aparţinea, desigur, celei mai înalte aristocraţii. Era hotărât să-i scrie a doua zi.

Primind destăinuirea aceasta, Franz băgă de seamă că Albert voia parcă să-i ceară ceva şi totuşi ezita. El stărui, declarându-i dinainte că e gata să facă în folosul lui toate sacrificiile care îi vor sta în putinţă. Albert se lăsă rugat exact timpul pe care îl pretindea o politeţe prietenească. În cele din urmă, el îi mărturisi că i-ar face un serviciu lăsându-l a doua zi singur în caleaşcă.

Albert punea în seama neatenţiei prietenului său bunătatea extremă pe care o avusese frumoasa ţărancă scoţându-şi masca.

Se înţelege că Franz nu era atât de egoist încât să-l oprească pe Albert la jumătatea unei aventuri ce făgăduia, totodată, să fie plăcută pentru curiozitatea lui şi măgulitoare pentru amorul propriu. Cunoştea îndeajuns perfecta indiscreţie a vrednicului său prieten pentru a fi sigur că acesta îl va ţine la curent cu cele mai mărunte detalii ale norocului său; şi deoarece în cei doi sau trei ani de când străbătea Italia în lung şi în lat, nu avusese şansa nici măcar să schiţeze o astfel de aventură; Franz era dornic să afle cum decurg lucrurile.

Îi făgădui deci lui Albert că se va mărgini să privească a doua zi spectacolul de la ferestrele palatului Rospoli.

Într-adevăr, a doua zi, îl văzu pe Albert trecând în sus şi în jos. Avea un buchet enorm pe care, fără îndoială, îl însărcinase să fie purtătorul epistolei sale amoroase. Probabilitatea se schimbă în certitudine când Franz revăzu acelaşi buchet, remarcabil printr-un cerc de camelii albe, în mâna unei încântătoare paiaţe, îmbrăcate în atlas roz.

De aceea, seara, n-a mai fost bucurie, a fost delir. Albert nu se îndoia că frumoasa necunoscută îi va răspunde pe aceeaşi cale. Franz i-o luă înainte, spunându-i că hărmălaia îl obosea şi că era hotărât să întrebuinţeze ziua următoare revăzându-şi jurnalul şi luând note.

Albert nu se înşelase de altminteri în prevederi. A doua zi seara, Franz îl văzu dând năvală în cameră şi agitând maşinal un petec de hârtie pe care îl ţinea de un colţ.

— Ei, m-am înşelat? spuse el.

— A răspuns? exclamă Franz.

— Citeşte.

Cuvântul fu rostit cu o intonaţie care nu se poate reproduce.

Franz luă biletul şi citi:

"Marţi seara, la şapte, coboară în trăsura dumitale în faţa vilei dei Pontefici şi urmeaz-o pe ţăranca romană care îţi va lua lumânarea. Când vei ajunge pe prima treaptă a bisericii San-Giacomo ai grijă, pentru ca ea să te poată recunoaşte, să înnozi o panglică roz pe umărul costumului dumitale de paiaţă. Până atunci, nu mă vei mai vedea. Statornicie şi discrete. "

— Şi, ce zici de asta, scumpe prietene? îi spuse el lui Franz, după ce acesta termină lectura.

— Zic că lucrul ia caracterul unei aventuri foarte plăcute, răspunse Franz.

— La fel cred şi eu, spuse Albert şi mi-e tare teamă c-o să mergi singur la balul ducelui de Bracciano.

Franz şi Albert primiseră în dimineaţa aceea câte o invitaţie din partea celebrului bancher roman.

— Ia seama, dragă Albert, spuse Franz, va fi la duce toată aristocraţia, iar dacă frumoasa ta necunoscută face cu adevărat parte din aristocraţie nu va putea să lipsească de acolo.

— Că va fi sau nu acolo, eu îmi menţin părerea asupra ei, continuă Albert. Ai citit biletul?

— Da.

— Cunoşti educaţia sărăcăcioasă pe care o primesc în Italia femeile din burghezie?

— Da, răspunse Franz.

— Ei bine, reciteşte biletul, examinează scrisul şi caută-mi o greşeală de limbă sau de ortografie.

Într-adevăr, scrisul era încântător şi ortografia ireproşabilă.

— Eşti predestinat, îi spus Franz lui Albert, înapoindu-i biletul pentru a doua oară.

— Râzi cât vei vrea, glumeşte cât pofteşti, îi strigă Albert, eu sunt îndrăgostit.

— O, mă înfricoşezi! exclamă Franz; şi văd nu numai că am să merg singur la balul ducelui de Bracciano, dar şi că, poate, am să mă întorc singur la Florenţa.

— Fapt e că, dacă necunoscuta mea e la fel de simpatică pe cât e de frumoasă, îţi declar că mă stabilesc la Roma şi, de altminteri, am avut totdeauna o înclinaţie pronunţată pentru arheologie.

— Haida, de, încă o întâlnire sau două ca aceasta şi sunt sigur că le voi vedea membru al Academiei de Inscripţii şi Arte Frumoase.

Fără îndoială, Albert se pregătea să discute cu seriozitate