— Haida, de, spuse contesa râzând, veţi vedea că vampirul meu este pur şi simplu vreun nou îmbogăţit, care vrea să i se ierte milioanele şi care a adoptat privirea lui Lara pentru a nu fi confundat cu domnul de Rotschild. Dar pe ea aţi văzut-o?

— Care ea? întrebă Franz zâmbind.

— Frumoasa grecoaică de ieri.

— Nu. Ni se pare că am auzit sunetul guzlei sale, dar ea a rămas cu totul invizibilă.

— Dragă Franz, glăsui Albert, când spui invizibilă înseamnă că vrei să faci pe misteriosul. Cine era oare dominoul albastru de la fereastra cu damasc alb?

— Şi unde se găsea fereastra cu damasc alb? întrebă contesa.

— La palatul Rospoli.

— Contele avea trei ferestre la palatul Rospoli?

— Da. Aţi trecut cumva pe strada principală?

— Fără îndoială.

— Ei bine, aţi remarcat două ferestre tapetate cu damasc galben şi o fereastră cu damasc alb având o cruce roşie? Aceste trei ferestre erau ale contelui.

— Aha, dar omul acesta e un nabab! Ştii cât costă trei ferestre ca acelea, pentru opt zile de carnaval şi încă la palatul Rospoli, adică în poziţia cea mai frumoasă?

— Două sau trei sute de taleri romani.

— Spuneţi două, trei mii.

— Ah, drace!

— Insula aceea îi produce oare acest venit frumos?

— Insula? Ea nu-i produce un gologan.

— Atunci de ce a cumpărat-o?

— Din fantezie.

— Este, va să zică, un original?

— Fapt e că mi s-a părut destul de excentric, spuse Albert. Dacă ar locui la Paris, dacă ar frecventa spectacolele noastre, ţi-aş spune, dragul meu, sau că e un glumeţ de prost gust care pozează sau că e un nenorocit pe care literatura l-a pierdut. A avut într-adevăr astăzi de dimineaţă două, trei ieşiri vrednice de Didier sau de Antony.

În momentul acela intră un musafir şi, potrivit obiceiului, Franz cedă locul său noului venit. Împrejurarea aceasta avu ca rezultat schimbarea subiectului conversaţiei.

Peste un ceas, cei doi prieteni se înapoiau la hotel. Pastrini se ocupase de travestiurile lor pentru a doua zi şi le făgădui că au să fie mulţumiţi de iniţiativa lui inteligentă.

Într-adevăr, a doua zi, la orele nouă, el intră în camera lui Franz, cu un croitor încărcat cu opt sau zece costume de ţărani romani. Prietenii aleseră două costume asemănătoare, care se potriveau taliei lor şi îi spuseră hotelierului să le coasă vreo douăzeci de metri de panglici la fiecare pălărie şi să le procure două din acele încântătoare eşarfe de mătase, cu dungi întretăiate şi colorate viu, cu care, în zilele de sărbătoare oamenii din popor îşi încing de obicei mijlocul.

Albert era nerăbdător să vadă cum îi va veni noua îmbrăcăminte: o vestă şi un pantalon de catifea albastră, ciorapi brodaţi, pantofi cu catarame şi o haină de mătase. Albert nu putea, de altminteri, decât să câştige cu costumul acesta pitoresc. Iar când centura îi strânse talia elegantă, când pălăria uşor înclinată pe o parte lăsă pe umărul său valuri de pan-glici, Franz mărturisi că îmbrăcămintea ocupă de multe ori un loc important în superioritatea fizică pe care o atribuim anumitor popoare. Turcii, aşa de pitoreşti altădată, în halatele lor lungi, în culori vii, nu sunt oare hidoşi acum cu redingotele albastre, încheiate şi cu fesurile greceşti care le dau aparenţa unor sticle de vin cu peceţi roşii?

Franz îl complimentă pe Albert care, în picioare, în faţa oglinzii, îşi zâmbea cu un aer de satisfacţie lipsit de orice echivoc.

În momentul acela intră contele de Monte-Cristo.

— Domnilor, li se adresă el, deoarece, oricât de plăcut ar fi un tovarăş de petrecere, libertatea este şi mai plăcută, am venit să vă spun că, pentru astăzi şi pentru zilele următoare, las la dispoziţia dumneavoastră trăsura de care v-aţi servit ieri. Hotelierul nostru v-a spus, desigur, că mai am alte trei sau patru trăsuri în pensiune la el. Prin urmare, nu vă abţineţi: folosiţi-vă în toată voia de ea, fie pentru plăcere, fie pentru afaceri. Întâlnirea noastră, dacă avem să ne spunem ceva, e la palatul Rospoli.

Tinerii încercară să obiecteze ceva, dar nu aveau, la drept cuvânt, nici un motiv serios să refuze o ofertă care, de altminteri, le era plăcută. Acceptară deci.

Contele de Monte-Cristo rămase cam un sfert de ceas cu ei, vorbind despre toate lucrurile cu o uşurinţă extremă. Precum aţi putut să remarcaţi, el era în curent cu literatura tuturor ţărilor. O ochire aruncată asupra pereţilor salonului său le dovedise, lui Franz şi lui Albert, că era amator de tablouri. Câteva cuvinte lipsite de pretenţie, aruncate în treacăt, le dovedi că ştiinţele nu-i erau străine. Părea că s-a ocupat mai ales cu chimia.

Prietenii nu aveau pretenţia să înapoieze contelui dejunul oferit de el. Ar fi fost o glumă prea proastă să-i ofere, în schimbul excelentului său prânz, masa mediocră a lui Pastrini. Îi spuseseră aceasta, pe şleau şi el le primi scuzele, apreciind delicateţea lor.

Albert era încântat de manierele contelui, pe care numai ştiinţa lui îl împiedica să-l recunoască drept un autentic gentilom. Libertatea de a dispune în întregime de trăsură îl copleşea de bucurie în mod deosebit. Avea vederile sale asupra graţioaselor ţărănci şi, deoarece ele i se arătaseră în ajun într-o trăsură extrem de elegantă, nu-i părea rău să continuie a se înfăţişa în această privinţă pe picior de egalitate.

La ora unu şi jumătate tinerii coborâră. Vizitiul şi lacheii avuseseră ideea de a-şi îmbrăca livrelele peste blănurile de animale, ceea ce le dădea un aer şi mai grotesc decât în ajun, astfel că Franz şi Albert le adresară laude.

Albert îşi prinsese, sentimental, buchetul de violete veştejite la butonieră.

Porniră la primul sunet al clopotului şi se repeziră în strada principală prin via Vittoria.

La al doilea tur, un buchet de violete proaspete porni dintr-o caleaşcă încărcată cu femei paiaţe şi care căzu în caleaşca contelui, îi arătă lui Albert că, asemenea lui şi prietenului său, ţărăncile din ajun schimbaseră costumul şi că, din întâmplare sau dintr-un sentiment identic aceluia al său, în timp ce el adoptase cu galanterie costumul lor, ele îl îmbrăcaseră pe al său.

Albert puse buchetul proaspăt în locul celuilalt,