În momentul acela, clopotul, care sunase deschiderea carnavalului, bătu retragerea. Şirul de pe Corso se rupse îndată şi cât ai clipi, trăsurile dispărură pe străzile laterale.

Franz şi Albert se aflau în momentul acela în dreptul vilei delle Maratte. Vizitiul apucă pe ea în tăcere şi, ajungând de-a lungul palatului Poli, în piaţa Spaniei, se opri în faţa hotelului.

Pastrini îşi întâmpină oaspeţii în pragul uşii.

Prima grijă a lui Franz fu să se informeze asupra contelui şi să-şi exprime regretul că nu l-a găsit la timp, dar Pastrini îl linişti spunându-i că acesta a comandat încă o trăsură şi că trăsura aceasta venise să-l ia la ceasurile patru de la palatul Rospoli. Era însărcinat din partea lui, să le ofere celor doi prieteni cheia lojei sale la teatrul Argentina.

Franz îl întrebă pe Albert ce are de gând să facă, dar Albert ţinea să pună în aplicare nişte proiecte mari înainte de a se gândi să meargă la teatru. În consecinţă, în loc să răspundă, îl întrebă pe Pastrini dacă poate să-i procure un croitor.

— Un croitor? întrebă hangiul. Pentru ce?

— Ca să ne facă până mâine nişte straie de ţărani romani, cât mai elegante cu putinţă, spuse Albert.

Pastrini clătină din cap.

— Să vă facă până mâine două costume? exclamă el. Să mă ierte Excelenţele voastre, dar asta e o pretenţie franţuzească. Două costume! Când, de astăzi până în opt zile, nu veţi găsi cu siguranţă un croitor care să vrea să coasă şase nasturi la o vestă, chiar de i-aţi plăti fiecare bucată cu un taler!

— Trebuie să renunţ atunci la hainele pe care le doresc?

— Nu, pentru că vom avea hainele acestea de gata. Lăsaţi-mă să mă ocup eu şi mâine veţi găsi la deşteptare o colecţie de pălării, veste şi pantaloni de care veţi fi mulţumiţi.

— Dragul meu, spuse Franz lui Albert, să ne încredem în amfitrionul nostru. El ne-a mai dovedit că este priceput. Să cinăm deci în linişte şi după masă să mergem să vedem Italiana la Alger.

— Bine, să mergem la Italiana la Alger; spuse Albert. Gândeşte-te însă, jupâne Pastrini, că eu şi domnul ― continuă el arătând-l pe Franz ― ţinem neapărat să avem mâine veşmintele pe care le-am cerut. Hangiul îşi asigură încă o dată oaspeţii să n-aibă nici o grijă, că vor fi serviţi după plac. Franz şi Albert urcară apoi pentru a lepăda costumele de paiaţe.

Dezbrăcându-l pe al său Albert strânse cu grijă buchetul de violete: era semnul de recunoaştere pentru a doua zi.

Prietenii se aşezară la masă, dar, în timp ce mâncau, Albert nu se putu împiedica să nu remarce deosebirea între meritele respectabile ale bucătarului lui Pastrini şi cele ale bucătarului contelui de Monte-Cristo. Adevărul îl sili pe Franz să mărturisească, împotriva rezervelor pe care părea să le aibă faţă de conte, că paralela nu era în avantajul bucătarului lui Pastrini.

La desert, servitorul se informă despre ora pentru care tinerii doreau trăsura. Albert şi Franz se priviră, temându-se să nu fie indiscreţi. Servitorul îi înţelese.

— Excelenţa sa, contele de Monte-Cristo, le spuse el, a dat ordine categorice ca trăsura să rămână toată ziua la dispoziţia înălţimilor voastre, care pot deci să dispună de ea fără teama de a fi indiscreţi.

Tinerii se hotărâră să profite până la capăt de amabilitatea contelui şi porunciră să se înhame caii, în timp ce ei îşi vor schimba toaleta de zi cu una de seară.

Merseră apoi la teatrul Argentina şi se instalară în loja contelui.

În timpul primului act, contesa G. intră în loja ei. Îşi îndreptă imediat privirea în direcţia unde îl văzuse pe conte în ajun, astfel că-i zări pe Franz şi pe Albert în loja celui despre care îi exprimase lui Franz, cu douăzeci şi patru de ore înainte, o opinie aşa de ciudată.

Lornieta ei era îndreptată asupra lui cu atâta stăruinţă, încât Franz îşi dădu seama că ar fi o cruzime să mai zăbovească în a-i satisface curiozitatea. De aceea, uzând de privilegiul acordat spectatorilor teatrelor italieneşti, care fac din sălile de spectacol, saloane de recepţie, prietenii îşi părăsiră loja, ducându-se să-i prezinte contesei omagiile lor.

Cum intrară în loja ei, ea îi făcu semn lui Franz să se aşeze pe locul de onoare.

Albert luă loc în spatele lor.

— S-ar părea, spuse ea, abia dându-i lui Franz răgazul să se aşeze, că n-aţi avut ceva mai urgent de făcut decât de a lega cunoştinţă cu noul lord Ruthwen, căci văd că aţi devenit cei mai buni prieteni.

— Fără să fim aşa de avansaţi, precum sunteţi, într-o intimitate reciprocă, nu pot tăgădui, doamnă contesă, răspunse Franz, că am abuzat toată ziua de amabilitatea sa.

— Cum toată ziua?

— Pe cuvântul meu, chiar aşa. Azi dimineaţă am acceptat dejunul său, în timpul carnavalului am alergat pe Corso în trăsura sa, în sfârşit, astă seară venim la spectacol în loja sa.

— Aşadar, îl cunoaşteţi?

— Da şi nu.

— Cum adică?

— E o poveste lungă.

— Pe care mi-o veţi istorisi?

— V-ar înficoşa prea mult.

— Un motiv în plus.

— Aşteptaţi cel puţin ca istoria să aibă un deznodământ.

— Fie, prefer istoriile complete. Până una alta, cum v-aţi întâlnit? Cine v-a prezentat lui?

— Nimeni, dimpotrivă, el ni s-a prezentat.

— Când?

— Aseară, când m-am despărţit de dumneavoastră.

— Prin ce mijlocire?

— O, Doamne, prin mijlocirea foarte groaznică a hangiului nostru.

— Stă deci la hotelul Spaniei ca şi dumneavoastră?

— Nu numai în acelaşi hotel, dar şi pe acelaşi coridor.

— Cum îl cheamă? căci, fără îndoială, îi ştiţi numele.

— Contele de Monte-Cristo.

— Ce nume e acesta? Nu e un nume de rasă.

— Nu, e numele unei insule pe care a cumpărat-o.

— Şi e conte?

— Conte toscan.

— În sfârşit, treacă şi asta, împreună cu celelalte, adăugă contesa, care aparţinea uneia dintre cele mai vechi familii din împrejurimile Veneţiei. Şi ce fel de om este el?

— Întrebaţi-l pe vicontele de Morcerf.

— Auziţi, domnule, sunt trimisă la dumneavoastră, spuse contesa.

— Am fi pretenţioşi dacă nu l-am găsi încântător, doamnă, răspunse Albert. Un prieten de zece ani n-ar fi făcut pentru noi mai mult decât a făcut el şi aceasta