feroce ca și rivalul său, Amaranta Ursula era aceea care comanda, prin ingeniozitatea ei extravagantă și prin debordanta ei voracitate lirică, acel paradis de dragoste, ca și cum ar fi concentrat în dragoste toată energia neîmblînzită pe care străbunica ei o consacrase fabricării de animale din zahăr ars. În afară de aceasta, în timp ce ea cînta de plăcere și murea de rîs din pricina propriilor ei invenții, Aureliano devenea tot mai închis și mai tăcut, deoarece pasiunea lui era interioară și mistuitoare. Amîndoi ajunseseră însă la astfel de minuni ale virtuozității încît, sleiți de frenezie, profitau și de clipele de oboseală. Se dedicară idolatrizării propriilor lor trupuri, descoperind că sațietatea dragostei ascundea posibilități neexplorate, mult mai bogate decît acelea ale dorinței.

În clipele de răgaz pe care i le lăsa delirul lor, Amaranta Ursula răspundea la scrisorile lui Gaston. Îl simțea atît de îndepărtat și atît de ocupat, încît întoarcerea lui i se părea imposibilă. Într-una din primele sale scrisori, povestea că asociații lui trimiseseră într-adevăr aeroplanul, dar că o companie maritimă din Bruxelles îl îmbarcase din greșeală cu destinația Tanganica, unde fusese predat tribului împrăștiat al Makonzilor. Această confuzie antrenase atîtea încurcături, încît numai recuperarea avionului putea reclama doi ani. Amaranta Ursula elimină deci eventualitatea unei întoarceri inoportune. Aureliano, la rîndul său, nu mai avea nici un contact cu lumea exterioară, în afară de scrisorile înțeleptului catalan și de știrile pe care le primea de la Gabriel prin intermediul lui Mercedes, farmacista cea tăcută. La început erau contacte reale. Gabriel ceruse să i se ramburseze biletul de întoarcere pentru a putea rămîne la Paris, vînzînd ziarele vechi și sticlele goale pe care le scoteau cameristele dintr-un hotel lugubru din Rue Dauphine. Aureliano putea să și-l închipuie atunci în puloverul lui cu guler înalt, pe gît, pe care nu-l scotea decît în epocile cînd terasele din Montparnasse se umpleau cu îndrăgostiți primăvăratici, dormind ziua și scriind noaptea pentru a-și înșela foamea, în odaia care mirosea a spumă de conopidă fiartă și unde avea să moară Rocamadour[1]. Dar veștile lui deveneau treptat atît de vagi, iar scrisorile înțeleptului atît de rare și pline de melancolie, încît Aureliano se obișnui să se gîndească la ei așa cum Amaranta Ursula se gîndea la soțul ei, și amîndoi rămaseră să plutească într-un univers gol, unde singura realitate zilnică și externă era dragostea.

Dintr-o dată, ca o explozie puternică în această lume de inconștiență fericită, sosi vestea despre întoarcerea lui Gaston. Aureliano și Amaranta Ursula deschiseră ochii, își sondară sufletele, se priviră față în față, cu mîna pe inimă, și înțeleseră că se contopiseră în asemenea măsură într-o singură ființă încît preferau să moară decît să se despartă. Ea îi scrise atunci soțului ei o scrisoare plină de adevăruri contradictorii, prin care-i reafirma dragostea ei și nerăbdarea de a-l revedea, admițînd totodată ca o hotărîre fatală imposibilitatea de a trăi fără Aureliano. Contrar așteptărilor lor, Gaston le trimise un răspuns plin de seninătate, aproape părintesc, pe două pagini mari menite a-i preveni asupra nestatorniciei pasiunii, și un paragraf final în care formula urări fără echivocuri ca ei să fie la fel de fericiți cum fusese și el în cursul scurtei sale experiențe conjugale. Această atitudine era atît de neprevăzută încît Amaranta Ursula se simți umilită la gîndul că-i oferise soțului ei pretextul pe care-l aștepta pentru a o părăsi în voia sorții. Ranchiuna ei se agravă după șase luni, cînd Gaston îi scrise din nou de la Leopoldville, unde primise în sfîrșit aeroplanul, pentru a cere să i se expedieze bicicleta, care, dintre tot ce lăsase la Macondo, era singurul lucru care avea pentru el o valoare sentimentală. Aureliano suportă cu răbdare ciuda Amarantei Ursula, se strădui să-i demonstreze că poate să fie un soț la fel de bun în timpuri bune ca și în nenorociri, iar necesitățile cotidiene care-i asaltau cînd terminară ultimii bani ai lui Gaston au creat între ei o legătură de solidaritate care nu era atît de orbitoare și de spectaculoasă ca pasiune, dar care le servi să se iubească și să rămînă la fel de fericiți ca în anii nebunești ai risipei.

Cînd muri Pilar Ternera, așteptau un copil. În toropeala gravidității ei, Amaranta Ursula încercă să organizeze o mică industrie de coliere din vertebre de pești. Dar în afară de Mercedes, care-i cumpără o duzină, nu mai găsi pe nimeni cui să-i vîndă. Aureliano își dădu pentru prima oară seama că talentul său la limbi, știința sa enciclopedică, facultatea sa rară de a-și aminti fără să le fi cunoscut vreodată fapte și locuri foarte îndepărtate, erau la fel de inutile ca și sipetul cu pietre scumpe veritabile ale soției sale, care trebuie să fi valorat pe atunci cît toți banii de care ar fi putut dispune, puși la un loc, ultimii locuitori din Macondo. Nu supraviețuiau decît prin minune. Deși Amaranta Ursula nu-și pierdea voia bună, nici talentul în materie de năzdrăvănii erotice, își luă treptat obiceiul de a veni să șadă după dejun în verandă, într-un fel de siestă trează și visătoare. Aureliano îi ținea tovărășie. Uneori rămîneau tăcuți pînă la căderea nopții, față în față, privindu-se în ochi, și iubindu-se în tihnă cu aceeași dragoste cu care se iubiseră mai înainte atît de zgomotos. Incertitudinea viitorului stîrni în inima lor o întoarcere spre trecut. Se revăzură amîndoi în paradisul pierdut al potopului, bălăcindu-se în băltoacele noroioase din curte, omorînd șopîrle pentru a le agăța de hainele Ursulei, făcîndu-se că o îngroapă de vie, și aceste evocări le dezvăluiră că într-adevăr fuseseră fericiți împreună de cînd își puteau aminti. Scormonind trecutul, Amaranta Ursula își aminti de după-amiaza cînd intrase în atelierul de aurărie și cînd mama ei îi povesti că micul Aureliano nu era fiul nimănui deoarece fusese găsit plutind într-un coș. Deși această versiune li se părea neverosimilă, le lipseau informațiile pentru a o înlocui cu cea adevărată. Singurul lucru de care erau siguri, după ce examinaseră toate posibilitățile, era că Fernanda nu era mama lui Aureliano. Amaranta Ursula înclina să creadă