documente pe care să le poată citi, nu avea mesaje de trimis și în plus i-ar fi fost foarte greu să o facă pe tastele minuscule ale telefonului, așa că stătea pur și simplu, se uita în gol și se gândea. Și avea la ce să se gândească.

Timpul trecea. La început se uita la ceas din cinci în cinci minute, apoi din zece în zece minute, iar după un timp între două priviri aruncate ceasului trecea și o oră. Lumea venea și pleca, unii erau chemați, alții plecau tăcuți, mulți după discuții în șoaptă cu doamna de la recepție.

Când își auzi numele, era trecut de mult de ora trei și nici nu mai percepea scurgerea timpului.

— Herr Eugen Lettke? strigă pentru a doua oară bărbatul în uniformă.

— Aici!

Lettke sări în picioare și se îndreptă către bărbat.

I se ceru să își închidă telefonul și să îl predea, primind în schimb un jeton din piele, pe care era imprimat un număr. Apoi trebui să treacă printr-un detector de metale și fu percheziționat, de eventuale arme.

După controlul de securitate a fost condus într-o altă sală de așteptare. Aceasta era mult mai mică, dar tot atât de confortabil mobilată, cu lambriuri din lemn nobil pe pereți și lustre aurite, plus un bufet cu sandvișuri și băuturi nealcoolice.

A fost foarte surprins să îi reîntâlnească aici pe bărbații în costume gri. Mai devreme nu fusese prea atent la ei și la un moment dat aceștia dispăruseră, iar acum dădea din nou de ei!

— Dacă americanii construiesc bomba cu uraniu, îi spuse un bărbat mai în vârstă cu frunte înaltă și mustață țepoasă unui alt bărbat puțin mai tânăr și cu aspect mai îndrăzneț, atunci toți sunteți de rang secund.

Eugen Lettke își dădu seama imediat că acești bărbați erau fizicieni, ba mai mult, erau cei mai cunoscuți fizicieni ai Germaniei! Îi recunoștea acum din fotografiile studiate împreună cu Bodenkamp. Cel mai în vârstă, care vorbise, era Otto Hahn, iar cel căruia i se adresase era Werner Heisenberg.

În discuție se amestecă și un al treilea – Carl Friedrich von Weizsäcker:

— Ar fi groaznic dacă americanii chiar ar construi bomba. Este o nebunie.

— Nu s-ar putea spune asta, ripostă Heisenberg. Dar s-ar putea spune că ar fi calea cea mai scurtă de a încheia războiul.

În acel moment atenția lor se îndreptă spre Lettke, care tocmai intrase. Își întrerupseră discuția. Se instală o tăcere stânjenitoare. Lettke își spuse că probabil și aceștia trebuiau să respecte secretul.

Abia acum, când nu mai puteau discuta despre fizică, descoperiră bufetul și se îndreptară toți într-acolo, parcă pentru a se asigura că nou-venitul nu va lua totul. Dar impresia era înșelătoare, pentru că atunci când Lettke se apropie, îi făcură loc cu amabilitate.

— Tot la Führer? întrebă unul dintre ei, pe care Lettke nu îl recunoscu.

— Da, răspunse Lettke turnându-și un pahar cu apă minerală. Dar nu am idee când voi intra.

— Oh, asta nu se știe niciodată, interveni un alt bărbat vârstnic cu părul alb – Max von Laue? Lettke nu era sigur. Bărbatul continuă: Hitler are un program cam bizar. Nu se oprește din lucru seara, stă până noaptea târziu, chiar și până la orele dimineții. De cele mai multe ori se reface apoi uitându-se la un film. De aceea rareori se trezește înainte de ora douăsprezece. La micul dejun bea doar două cești cu lapte și mănâncă niște pesmeți și o ia de la capăt.

Otto Hahn interveni:

— Eu am studenți despre care s-ar putea spune aceleași lucruri.

— Unde locuiește, de fapt? vru un altul să afle.

— Are o locuință în vechea cancelarie a Reichului, cred eu. Dar preferă să stea la Obersalzberg.

Cel cu părul alb își privi ceasul:

— Se poate ca acum să fie la masă. Știți că este vegetarian?

— Da?

— Mulți speculează că din motive de sănătate. Dar pe de altă parte nu suportă în preajma lui flori tăiate, deci pot fi și alte motive.

Au fost apoi conduși într-o sală imensă, mult mai somptuoasă decât celelalte: mai mare decât un teren de tenis, de cel puțin zece metri înălțime și cu pereți îmbrăcați în marmură, palisandru și lemn de trandafir, pe care atârnau tablouri scumpe, iar deasupra imenselor uși din mahon simboluri aurite. Un covor enorm acoperea aproape în întregime podeaua din marmură. Tavanul casetat din lemn, de esență nobilă, într-o nuanță întunecată, crea o atmosferă apăsătoare.

Lettke cunoștea încăperea de la televizor: era camera de lucru a Führerului, centrul noii cancelarii a Reichului. Biroul masiv, ornat cu intarsii, era locul de muncă al Reichskanzlerului. De la masa cu hărți, lungă de cinci metri, din dreptul ferestrelor, se adresase Hitler poporului după începutul campaniei din Polonia. Locul din fața căminului, de sub tabloul lui Otto von Bismarck, apărea în multele fotografii făcute la întâlnirile Führerului cu înalți oaspeți de stat străini.

Au fost conduși chiar în acest loc. Adjutantul în uniformă arătă către cele două fotolii îmbrăcate în material albastru și spuse că acestea trebuie lăsate pentru Führer, care avea să vină imediat ce timpul îi va permite.

Așa că ei s-au îndreptat spre celelalte. Au mai fost aduse câteva scaune, ca să poată ședea toți. Lettke așteptă ca fizicienii să se așeze, apoi se așeză și el pe un scaun.

— Dumneavoastră cine sunteți? îl întrebă Otto Hahn. Sunteți om de știință?

— Nu, răspunse calm Lettke. Eu lucrez la NSA. Pătrund în computerele inamicilor.

— Aha! Sprâncenele stufoase ale sexagenarului se ridicară. Sunteți cumva cel care…

În acel moment se deschise o ușă și bărbatul în uniformă anunță cu voce tunătoare:

— Ridicați-vă, vine Führerul!

•••

Adolf Hitler intră cu pași repezi, îmbrăcat în modesta sa uniformă maronie, având pe chip o expresie gravă. Eugen Lettke îl privi cu o rezervă ciudată: Acesta era cu adevărat? Cancelarul Reichului și Führerul poporului german părea de aceeași înălțime cu el. Nu avea un metru optzeci, era mai scund decât și-l imagina. Sau era doar o impresie din cauza dimensiunilor încăperii, în comparație cu care totul părea mai mic?

În plus, Hitler