Troţki ieşea victorios din această confruntare birocratică (18 decembrie), Stalin şi Kamenev au obţinut din partea Politburoului mandatul ca Stalin să supravegheze respectarea regimului medical al lui Lenin. Iată cum suna importanta decizie:

 

Tovarăşul Stalin va fi personal responsabil de izolarea lui Vladimir Ilici [Lenin], care trebuie să se ferească de contactele cu muncitorii [comunişti] şi să evite citirea corespondenţei.

 

Conform instrucţiunilor lui Stalin, Lenin urma să lucreze cât mai puţin, dictând totul secretarelor, dintre care una era chiar soţia lui Stalin. Nu trebuia să comunice cu nimeni din afara reşedinţei lui, în afară de membrii Politburoului, cu care avea să păstreze contactul prin intermediul secretarului general. La scurt timp după aceea, Lenin i-a cerut secretarei lui, Lidia Fotieva, să îi procure cianură, pe care intenţiona să o folosească în cazul în care şi-ar fi pierdut complet capacitatea de a se exprima.

La 21 decembrie, Lenin, neavând încredere în secretare, i-a dictat Nadejdei Krupskaia un mesaj în care îl felicita în termeni călduroşi pe Troţki pentru victoria din Politburo. Conţinutul mesajului a ajuns imediat la cunoştinţa lui Stalin, care avea astfel confirmarea unei iminente coalizări între Lenin şi Troţki. A doua zi, Stalin i-a telefonat Krupskaiei, învinovăţind-o cu duritate de nerespectarea regimului pe care îl stabilise pentru Lenin şi ameninţând că va cere să fie anchetată de autorităţile de partid. După încheierea convorbirii, Krupskaia a făcut o criză de isterie, plângând şi tăvălindu-se pe podea. Înainte să-i fi putut transmite vestea lui Lenin, acesta a suferit un nou atac. La 24 decembrie, urmând instrucţiunile Politburoului (Buharin, Kamenev şi Stalin), doctorii i-au cerut lui Lenin să se limiteze la a dicta cel mult zece minute zilnic. Notele lui urmau să fie considerate ca având un caracter personal, cei care le primeau neavând obligaţia de a le răspunde; se încerca în mod subtil ca Lenin să fie împiedicat să intervină în treburile statului şi să corespondeze cu Troţki. „Nici prietenii şi nici servitorii”, se menţiona în instrucţiuni, „nu trebuie să îi comunice lui Vladimir Ilici informaţii despre activitatea politică, pentru a nu îi oferi subiecte de reflecţie şi de îngrijorare.” Sub pretextul că îi protejau sănătatea, Stalin şi colaboratorii lui îl plasau în fapt pe Lenin în arest la domiciliu.

Ostilitatea lui Lenin faţă de Stalin, care căpătase deja forme obsesive, a fost amplificată de maniera brutală în care georgianul aborda problemele minorităţilor. Lenin voia un stat puternic centralizat, în care toţi cetăţenii, indiferent de naţionalitate, să se supună autorităţii Moscovei. În acelaşi timp insista însă ca minorităţile să fie tratate cu tot tactul necesar, pentru a calma suspiciunile lor faţă de ruşi, moştenite din secolele de dominaţie imperială. În acest scop, Lenin susţinea ideea ca minorităţile să primească un statut pseudo-federal şi o autonomie culturală limitată, însă cu menţinerea unui control strict al partidului asupra lor. Lipsit de orice urmă de sentimente naţionale, liderul bolşevic dispreţuia şi în acelaşi timp se temea de naţionalismul rus, în care vedea o ameninţare la adresa revoluţiei comuniste mondiale.

Stalin, care vorbea ruseşte cu un accent comic, avea o altă viziune asupra problemei. Georgianul îşi dădea seama că baza de putere a comuniştilor o constituia populaţia Rusiei Mari. Din cei 376 000 de membri de partid înregistraţi în 1922, 270 000 (72 la sută) erau ruşi, restul fiind în mare parte complet rusificaţi. Încă de la începutul carierei lui politice, Stalin a căutat să se identifice cu cauza ruşilor: pentru el, politician interesat mai mult să obţină puterea în interior decât să schimbe lumea, naţionalismul rus era o şansă, nu o primejdie.

Până în 1922, comuniştii recuceriseră deja cea mai mare parte a provinciilor locuite de neruşi. Statul sovietic era alcătuit din patru republici: rusă (RSFSR), ucraineană, bielorusă şi transcaucaziană. Ultima dintre ele fusese creată prin contopirea forţată a Armeniei, Azerbaidjanului şi Georgiei într-o singură federaţie. Apariţia Republicii Transcaucaziene era rezultatul acţiunilor lui Sergo Ordjonikidze, viceguvernatorul comunist al Caucazului şi colaborator apropiat al lui Stalin. Ordjonikidze trecuse peste opoziţia comuniştilor georgieni, care voiau ca ţara lor să intre în Uniune direct, ca republică de sine stătătoare.

Pentru a reglementa relaţiile dintre republici, Lenin i-a cerut lui Stalin în august 1922, când cei doi mai erau încă în termeni amicali, să accepte conducerea noii comisii constituţionale. Stalin a venit cu o propunere de o simplitate desăvârşită. Cele trei republici urmau să intre în R.S.F.S.Rusă ca entităţi autonome, iar organele de stat ale acesteia aveau să capete şi funcţii unionale. Prin acest aranjament, Ucraina sau Georgia – de exemplu – şi republicile autonome din cadrul RSFSR, precum Başkiria, urmau să aibă acelaşi statut. Planul, extrem de centralist, echivala cu o reîntoarcere la principiul ţarist al „indivizibilităţii” Imperiului.

Era cu totul altceva decât ceea ce intenţionase Lenin. Liderul bolşevic voia ca naţionalităţile cele mai importante să aibă statut de republici unionale cu drepturi depline, inclusiv comisariate republicane similare celor de la nivel central. Pornind de la raţionamentul că eventualele tendinţe centrifuge ale republicilor aveau să fie blocate de existenţa Partidului Comunist unic, Lenin considera că riscul unei destrămări a statului sovietic astfel constituit era minim. Stalin şi-a văzut proiectul supus unei critici necruţătoare: în locul asimilării celor trei republici de către a patra, Rusia, aşa cum propusese el, Lenin dorea ca toate cele patru republici sovietice să formeze o nouă entitate supranaţională, numită „Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste ale Europei şi Asiei”, căreia urmau să i se alăture şi alte state ale lumii, pe măsură ce treceau la comunism. Stalin a trebuit să accepte recomandările lui Lenin, deşi le considera „şcolăreşti”. În anii şi 1924, propunerile aveau să fie treptat incluse în constituţia Uniunii Sovietice.

Conflictul dintre Lenin şi Stalin nu s-a încheiat însă aici. Lui Lenin au început să îi parvină informaţii despre duritatea cu care Stalin şi Ordjonikidze treceau peste opoziţia comuniştilor georgieni faţă de încorporarea ţării lor în Federaţia Transcaucaziană. Cu cât afla mai multe despre atitudinea celor doi faţă de georgieni, cu atât mai mare devenea furia lui Lenin. Perspectivele extinderii comunismului în regiunile coloniale ale lumii erau ameninţate de politica lui Stalin. În ultimele luni de viaţă