gravitaţie — l-ar fi dus oriunde ar fi dorit în interiorul puţului gravitaţional al Ţintei 1. Atâta doar că trebuia să facă lucrurile perfect de prima dată. Atâta doar că putea asoliza numai o singură dată. Ca motor de navă, polarizatorul de gravitaţie avea multe din calităţile şi defectele unui deltaplan. Îl putea îndrepta spre orice loc dorea să ajungă, chiar după ce-i oprise acceleraţia, dacă dorea să coboare. Polarizatorul nu-l putea ridica, învingând gravitaţia.

Comparate cu comenzile propulsiei cu fuziune, cele din jurul său erau teribil de complicate. Phssthpok începu să le acţioneze. Cablul de la capătul ascuţit al ovoidului dispăru într-o vâlvătaie scurtă. Twingul din jurul său deveni transparent… şi uşor poros; peste un secol, arfi pierdut periculos de mult aer. Ochii lui Phssthpok deveniră sticloşi. Următoarea acţiune necesita o concentrare intensă. Nu îndrăznise să lege prizonierul sau să-i limiteze mişcările în vreun fel. Pentru a evita zdrobirea lui, trebuia să echilibreze perfect presiunea internă şi cea externă. Fuzelajul, în interiorul căruia se afla câmpul de polarizare, se putea topi la acceleraţia respectivă.

Restul navei sale pluti în ecranul posterior. Phssthpok răsuci energic două comutatoare şi imaginea dispăru.

Şi acum — încotro?

trebuia să stea pitit câteva săptămâni. Nu putea spera să se ascundă atâta vreme pe Ţinta 1-3, ţinând seama de tehnologia băştinaşilor.

Pe de altă parte, în spaţiu se simţea prea expus.

Putea asoliza o singură dată. Atunci când avea să coboare, trebuia să rămână la sol, până ce reuşea să improvizeze o instalaţie de lansare ori de semnalizare.

Phssthpok începu să să cerceteze cerul, în căutarea de planete. Avea ochi buni, iar planetele erau mari şi slab luminoase, uşor de distins. Giganta gazoasă cu inele ar fi reprezentat o alegere bună — n-ar fi fost greu să se pitească printre inele —, însă se afla îndărătul lui. În faţă avea altă gigantă gazoasă, cu sateliţi naturali, dar prea departe; ca să ajungă la ea, ar fi trebuit să descrie o curbă timp de zile întregi. Băştinaşii probabil porniseră după el. Lipsit de telescop, avea să-i zărească mult prea târziu.

Aceea. O studiase când avusese telescop. Mică, cu gravitaţie redusă şi atmosferă superficială. Era înconjurată de asteroizi, iar atmosfera sa părea prea densă pentru cementarea în vid. Cu puţin noroc, s-ar fi putut ascunde în gropile adânci, pline cu nisip.

Ar fi fost bine dacă ar fi studiat-o în prealabil. Poate că exista o industrie extractivă, sau chiar colonii. Acum era prea târziu. Nu avea de ales; de multă vreme nu mai avusese de ales. Planeta aceea reprezenta obiectivul lui. Când avea să sosească momentul plecării, trebuia să spere că băştinaşul le va putea transmite semnale celor din rasa lui. Ideea nu-i surâdea.

* * *

Robotul era un cilindru vertical, înalt de un metru şi douăzeci, plutind liniştit într-un colţ al bibliotecii Clubului Struldbrug. Cele două nuanţe de cafeniu ale lui se contopeau cu pereţii, făcându-l aproape invizibil. La exterior, robotul era nemişcat. În baza lui evazată, ventilatoarele se roteau silenţios, menţinându-l la cinci centimetri de podea, iar în interiorul domului neted, care îi slujea drept cap, scanerele se deplasau permanent, supraveghind fiecare colţişor.

Fără să-şi desprindă ochii de la ecranul lectorului, Lucas Garner întinse mâna spre pahar. Îl găsi, îl atinse cu degete precaute, îl ridică şi încercă să bea. Era gol. Îl înălţă, îl legănă uşor şi, continuând să nu-l privească, rosti:

— Cafea irlandeză.

Robotul veni lângă el, dar nu schiţă nici o mişcare spre paharul cu pereţi dubli, ci piui discret. În cele din urmă, Garner ridică ochii, încruntându-se. O rază de scris luminos traversă pieptul robotului.

— Îmi pare foarte rău, domnule Garner. V-aţi depăşit consumul zilnic maxim de alcool.

— Atunci anulează comanda. Haide, şterge-o!

Robotul se întoarse în colţul său. Luke oftă — pe de o parte, era vina lui — şi reveni la lectură: ultimul volum medical despre „Procesele de îmbătrânire la om”.

Cu un an în urmă, votase alături de ceilalţi membri să permită automedicului monitorizarea roboţilor ce serveau în Club. Nu avea ce regreta. Conform regulamentului Clubului, nici un Struldbrug nu avea mai puţin de o sută cincizeci şi patru de ani, iar vârsta minimă creştea cu un an la fiecare doi ani scurşi. Ei aveau nevoie de cea mai bună şi mai rigidă protecţie medicală.

Luke constituia un prim exemplu. Se apropia, fără mare entuziasm, de a o sută optzeci şi cincea aniversare. În ultimii douăzeci de ani, folosise cu regularitate fotoliul de călătorie. Era paraplegic, dar nu din cauza unui accident al coloanei vertebrale, ci pentru că nervii şirei spinării mureau de bătrâneţe. Ţesutul nervos central nu se înlocuieşte niciodată. Disproporţionalitatea dintre picioarele sale subţiratice, nefolosite, şi umerii, braţele şi mâinile masive îl făceau să semene oarecum cu o maimuţă. Luke era conştient de acest lucru, şi chiar îi făcea plăcere.

Atenţia lui era absorbită de lector, când fu întrerupt din nou. Un murmur abia audibil de glasuri umplu biblioteca, şoapte lipsite de formă, sporind mereu în intensitate. Cu regret, Luke se întoarse să privească.

Cineva se îndrepta spre el cu un mers hotărât ce nu putea fi reprodus de vreun alt Struldbrug. Bărbatul avea trupul înalt şi slab al cuiva care a fost răstignit câţiva ani pe masa de tortură a Inchiziţiei. Pielea de pe braţele lui şi mai jos de laringe era neagră, dar mâinile şi chipul puternic ridat aveau culoarea neagră a unei nopţi fără stele, negrul acela cu adevărat cosmic. Părul său era o creastă de papagal, o bandă albă, lată de trei centimetri, din creştetul capului până la ceafă.

Un centuran pătrunsese în Clubul Struldbrug! Nu era de mirare că se produsese rumoare!

Individul se opri în faţa fotoliului lui Luke.

— Lucas Garner?

Atât glasul, cât şi maniera de adresare erau grave şi oficiale.

— Exact, încuviinţă Luke.

Bărbatul coborî vocea.

— Mă numesc Nicholas Sohl, Primul Secretar al Secţiunii Politice Centura. Există vreun loc unde să putem sta de vorbă?

— Urmează-mă, zise Luke.

Atinse comenzile de pe braţul fotoliului şi acesta se înălţă pe o pernă de aer, traversând încăperea.