mai util acolo partidului decît aici, unde sînt confruntat cu tovarășul… (și aici rări și mări cuvintele ca printr-o fantastică lupă) A-măi-că-lițului… Amăicălițului, repetă cu amara sa ironie, care nu mi-a făcut nimic, îl respect pe tovarășul Amăicălițului, nu i-am citit poeziile, o să i le citesc, da, îmi fac autocritica, e o lipsă a mea, cînd o să am timp îl citesc, acum n-am timp, n-am timpul socialmente necesar, să mă scuze tovarășul Amăicălițului, e mai tînăr, eu am cincizeci și patru de ani, el e mai tînăr, să vie la mine să stăm de vorbă, n-o să regrete, are multe de învățat… Da, mai are multe… multe de învățat… Delira? Nu chiar. Și pe acest delir controlat se ridică Amăicălițului și îl întrerupse intempestiv. Tovarăși, eu n-am nimic de învățat de la tovarășul… și n-am ce să caut la el, deși mă invită! Și n-am nevoie de aprecierile lui, bune sau rele asupra poeziilor mele. Și se așeză. Asta făcu foarte proastă impresie. I. C. își intensifică truda sa pe carnetul pe care scria, marele zimbru își ridică și mai sus privirea, președintele Consiliului de Miniștri spuse și el o vorbă: dialogul între generații e inevitabil și necesar, trebuie să stați de vorbă, să discutați… Eu l-am invitat pe tovarășul Amăicălițului, reluă celebrul scriitor, l-am invitat și nu l-am întrerupt. Cînd o să ia aici cuvîntul n-o să-i întrerup vorbirea, ci dimpotrivă, o să-l ascult cu mare interes, cum am mai ascultat și pe alții… Nu mi-e rușine să ascult la vîrsta mea un tînăr atît de talentat, dar care mai are ce învăța, da, mult mai are, cînd o să treacă prin ce-am trecut eu, cînd fasciștii mă pîndeau cu pistoalele în buzunare să mă împuște (și din fericire n-o să mai treacă, fiindcă i-am învins pe fasciști), dar o să treacă prin altele, fiindcă lupta partidului nu s-a încheiat, avem de luptat împotriva dușmanului de clasă care uneltește să întunece victoriile noastre, a ideologiei burgheze imperialiste și a rămășițelor mic-burgheze, atunci o să-și aducă aminte de vorbele mele și o să-mi dea dreptate… Acuma, am gîndit eu atunci, trebuie să pună punct atacului împotriva Amăicălițului, dacă vrea să nu se întoarcă totul împotriva lui. Sugerase destul, că individul e nestăpînit și deci nepotrivit pentru a fi împins într-o funcție unde se cereau calm și disponibilitate, pentru a colabora cu toată lumea și cu toate generațiile, că era infatuat și inabil (îi întinsese o cursă și el căzuse în ea, declarînd că n-are de învățat de la nimeni – nu spusese chiar nimeni, dar nu precizase că de la alții da), deși talentat, da, talentat, dar nu foarte talentat, nu-i citise poeziile, era o lipsă a lui, dar o să i le citească (voire, n-o să i le citească! sugestie: nu poți să bagi pe gîtul cuiva un poet mediocru, chit că îl popularizezi pînă la exces, dublă sugestie, nu poți pune în fruntea scriitorilor un poet pe care generațiile mai în vîrstă nu-l prețuiesc, fără riscul de a-ți îndepărta aceste generații). «N-o să-mi aduc aminte de vorbele dumneavoastră, zise însă Amăicălițului, de astă dată mai calm, dar minîndu-și totuși poziția deja șubrezită, mă scuzați, se adresă el prezidiului, că intervin, dar văd că tovarășul… își continuă atacul împotriva mea, deși declară cu ipocrizie că nu i-am făcut nimic. I-am făcut, dar nu vrea să spună, eu i-am citit cărțile și am declarat într-un interviu că imaginea pe care o oferă ele în străinătate despre țara noastră nu e prea măgulitoare. E o părere personală pe care am exprimat-o cu sinceritate, fără vreun gînd ascuns sau cu invidie pe succesul său, care totuși irită pe mulți prin tapajul pe care îl face. Nu vreau să spun mai multe despre chestia asta, nu e locul, declar doar că, în fond, dincolo de anumite dedesubturi și de părerea mea personală, nu e rău că un scriitor român e tradus în limbi străine! Foarte bine! Și cu asta nu mai am nimic de adăugat, indiferent ce-ar mai spune dînsul aici…» Da, vorbise mai bine, dar tot rău era, ba chiar mai rău, fiindcă opera celebrului prozator era unanim apreciată și părerea personală despre ea a poetului, chiar sinceră, cum declara el, nu era totuși mai puțin obtuză, în ultimă instanță chiar nesinceră, fiindcă se știa că acest argument al imaginii nefavorabile a țării noastre în opera prozatorului fusese lansat de secretarul general al Uniunii, preluat și de acesta de la I. C.. Era unul din motivele dizgrației în care căzuse prozatorul, desigur nu cel real, care era de ordin politic, ci invocat, cel politic nefiind încă elucidat: trecutul lui în presă, adeziunea sa la Partidul Național Țărănesc și alte compromisuri… Da, da, reluă el, am auzit, am auzit și nu m-am supărat, de ce să mă supăr, critica e liberă, mai ales dacă e și sinceră, un scriitor care se supără cînd e criticat dovedește că n-are încredere în scrisul său, că are dreptate criticul, că opera lui nu are valoare, dar una e critica și alta e calomnia, una e critica sinceră, înaripată de dorința de a-l ajuta pe scriitor, și alta e denigrarea, chiar sub masca sincerității, sub masca principialității, a demagogiei… Eu mi-am scris cărțile fără dedesubturi, iubind acest popor și mai ales iubindu-mi părinții mei țărani, bunicii mei tot țărani, străbunicii mei pălmași care au suferit jugul exploatării boierești, care au suferit împilarea jandarmului și a vătafului și i-am descris în cărțile mele cu dragoste, nu i-am ponegrit, nu puteam să-mi ponegresc neamul, cum am auzit că se scrie acum în Occident, unde e la modă să-ți urăști tatăl castrator și mama freudistă și să trăiești în incest cu sora ta bună și să descrii ocnele cu multă, da, foarte multă poezie, cu mult talent și să arăți că un criminal, un ucigaș e un sfînt, că inima lui e o floare, da, o floare neagră, dar tot floare, sînt și flori negre, laleaua neagră, dar nu lalele, negre sau galbene sau turcheze descriu acești scriitori,