în revistă, cu mulți mă și împrietenisem în desele mele vizite la București. Poetesa izbucni în rîs cînd îi formulai ipoteza cu Amăicălițului, îmi puse mîna pe braț și mă ironiză: Ioane, tu ai fi foarte inteligent dacă n-ai fi prea inteligent. Fii atentă la ce spui, o avertizai, cînd o să iei cuvîntul. Ești vulnerabilă! Să nu rămîi perplexă! Nu pot, zice. Adică? Nu pot să rămîn perplexă. De ce? Ai uitat ce-ai spus de mine? zice. Am spus multe! Da, zice, dar am reținut esențialul. Care? Se aplecă și îmi șopti la ureche cu un cinism lingvistic care îi aprinsese fața: Ai spus că gîndesc cu… Și asta, zic, te ajută să nu fii luată prin surprindere? Da, zice, mă inspiră… Și într-adevăr, mă ului cînd ședința reîncepu și ceru prima cuvîntul. Trase foarte tare, deși se știa că era în relații prietenești cu secretarul general al Uniunii. Da, preciză ea, dar una e prietenia și alta sînt principiile. Ea nu poate să susțină că un scriitor poate fi împiedicat de cineva să scrie, dar nici să vadă că un secretar general promovează nulități, umple presa cu numele lor și ni-i dă și drept exemplu. Înseamnă că nu cunoaște adevăratele valori și prin urmare nici n-are ce să caute acolo unde s-a cocoțat. El cărți n-a scris, nu se pricepe la ele și nici la ale altora. E o anomalie care trebuie să înceteze, dacă vrem să nu ajungem la o stare de confuzie totală în problemele de literatură. Și se așeză cu chipul, ai fi zis, în flăcări, dacă exaltarea ei n-ar fi fost foarte dură și lucidă. Se auzi o voce: am de pus o întrebare. Și se ridică și i-o puse: Într-o ședință, zise acela, poeta… a fost foarte urît criticată de secretarul general al Uniunii pentru că începuse de la o vreme să scrie poezie intimistă. Eu am fost foarte indignat și m-am ridicat și i-am luat apărarea. Și ce dacă scrie poezie intimistă? Poezia e și intimistă, numai bună să fie. Atunci m-a întrerupt chiar poeta și, la fel de indignată și aprinsă la față ca acum, m-a întrebat că pe ce drum vreau s-o împing… Adică, în subînțeles, că o împing pe drumul dușmanului de clasă. Am rămas stupefiat ca și acum cînd o aud zicînd aici că secretarul Uniunii e plin de toate păcatele. O întreb, cînd a fost sinceră, atunci sau acum? Și atunci și acum, a sărit poetesa bine inspirată de acea parte a ființei ei de care îmi pomenise, căci a făcut o puternică impresie, s-a produs rumoare aprobativă, dar și reprobativă, la adresa celui care vrusese să arunce un dubiu asupra sincerității ei. Depinde cu cine e sala. În alt context răspunsul ei ar fi stîrnit rînjete disprețuitoare pentru o astfel de labilitate în principii, care îți putea permite să treci fără să clipești din ochi de pe o poziție pe alta. În clipa aceea sugestia ei era că poți fi un timp naiv, sincer și credul, dar că la un moment dat îți cad cojile de pe ochi și vezi adevărul. Perfect! Și atunci a luat cuvîntul prozatorul. Începu prin a spune că el, ale cărui cărți au fost traduse în cincizeci de limbi (aici l-a întrerupt I. C. spunînd că zilele astea i s-a raportat că a mai fost tradus într-o limbă și anume în pakistaneză). Da, da, și eu am auzit, da, mi s-a trimis cartea împreună cu o sută de dolari, a continuat celebrul prozator, i-am primit în plic și m-am dus la Banca de Stat și i-am predat… Da, am predat dolarii. Am primit pe ei șase sute de lei, da, șase sute, cît să-mi cumpăr o sută de pachete de țigări, da, știu, leul e foarte puternic, de zeci de ori mai puternic decît dolarul, i-am cheltuit leii în aceeași zi la Capșa cu prietenul meu Ion Micu, și am predat dolarii, pe toți i-am predat (și îmi puse mîna pe umăr și mi-l strînse ca într-un clește: era un semn să nu mă neliniștesc de comedia pe care o juca?). Puteați să-i păstrați, ha, ha, îi zise adjunctul lui I. C. și să faceți un voiaj în Pakistan. Am fost în Pakistan, răspunse maestrul, și în Portugalia lui Salazar, am fost și în Spania lui Franco, și la Paris am fost, am văzut raiul capitalist, vă foarte mulțumesc, îmi ajunge… Ați scris și niște articole care au fost foarte apreciate, zise malițiosul adjunct, ne întrebăm de ce le-ați întrerupt… Nu numai articolele le-am întrerupt, răspunse scriitorul cu o bruscă schimbare de ton din care înțelesei că se va lăsa acum dus de marea sa fantezie a recriminării piezișe, pe care doar puțini i-o cunoșteau, că nu va mai vorbi cu limbajul rațiunii și al logicii, știind bine că în anumite împrejurări nimic nu era mai elocvent și neliniștitor decît s-o iei razna, să devii incontrolabil și imprevizibil, simulînd în același timp exasperarea, de altfel existentă în forul său interior, căci la vîrsta lui și atît de celebru, după ce aderase prin ’46 la P. C. R. părăsind Partidul Național Țărănesc și înjurîndu-l îndelung în presă, se pomenise îndepărtat și izolat, gata să fie exclus din partid, da, nu numai articolele le-am întrerupt, ci și pagina din noul meu roman a rămas albă, roman dedicat luptei ilegale a comuniștilor… Da, albă, pentru că noi scriitorii nu putem scrie fără o anumită sensibilitate și cînd sîntem loviți tocmai în sensibilitatea noastră, punem stiloul jos și cădem pe gînduri. Da, întocmai ca Ion Lăscan, pe care dumneavoastră ni-l vîrîți sub nas ca erou exemplar din nuvela Ion Lăscan s-a pus pe gînduri a talentatului Petre Dragoș… Și eu m-am pus pe gînduri… De ce?… De ce?… De ce numai Ion Lăscan are dreptul să se pună pe gînduri și noi, scriitorii, n-avem acest drept? Adică ce drepturi avem noi? Să rămînem la Lisabona?… Nu rămînem… Deși Lisabona e în țară latină și se poate lupta și acolo împotriva regimului fascist al lui Salazar, poți fi