în ședințe, avînd oamenii lui printre noi, el știa că aceștia nu vor întîrzia să reacționeze, făcuse o greșeală că încercase «să bage pumnul în gură» vorbitorilor, cînd în mod firesc scriitorii înșiși își vor băga pumnul în gură unii altora. Dezbinarea lor de totdeauna alimentată de trufia lor firească (fiecare se credea un geniu!) era cunoscută. Totuși din cînd în cînd ridica fruntea, se întrerupea din scris și întreba pe cîte unul cu o curiozitate nesimulată: «Cum te împiedică să scrii?»; îl simțise după felul cum vorbea că o să-l facă să se bîlbîie și că acela va da un răspuns ridicol, că nu știu ce, tovarășul secretar general umblă cu lozinci… Lamentabil! Cu lozinci umblau toți, nici măcar nu-l ironiza, să-i reamintească necesitatea lozincilor pe care partidul le lansa pentru mobilizarea maselor. Ce era însă cu această formulă «ne împiedică să scriem?». Păi nu era bine dacă un scriitor afirma acest lucru, fiindcă mulți din vechile generații se abțineau să publice și cînd unul dintre ei era cîștigat, victoria nu era mică și aveau grijă de el… Unul (important) aderase cu condiția să i se dea lemne și să i se asigure un kilogram de carne pe zi, ceea ce, desigur, i se asigurase. Lua și el parte la ședință. Încît dacă unul din aceștia se supăra, din te miri ce, de pildă, din pricina unui critic care nu-l lăudase suficient (să aderi și să te mai și critice!) sau cine știe din ce altă pricină, și spunea: nu mai scriu! se producea mare panică în rîndul activiștilor mărunți, responsabili de nemulțumirea scriitorului. Și atunci începea o agitație: era chemat criticul și beștelit, pus să-și retracteze opinia, erau pedepsiți cei care îi puseseră scriitorului bețe în roate, pînă ce acesta, îmbunat, declara că va scrie. Și atunci știrea zbura sus transmisă cu entuziasm: scrie, scrie! Cată să vezi deci semnificația acestei poziții luată în ședință față de secretarul general al Uniunii: ne împiedică să scriem! Nu pe unul, pe o mulțime! Foarte grav! Și încă nu se știa ce-o să spună prozatorul «tradus în cincizeci de limbi» și numeroșii lui susținători, printre care mă număram. Tăcea încă. Ce-o să spună vestita poetesă, îndrăgită de I. C., susținută și popularizată intens? Se va ridica și ea împotriva secretarului general? Și nenumărați alții? întrebări care apăreau la orizontul gîndirii lui I. C. și la care, scriind, desigur că reflecta… Se luă o pauză de o jumătate de oră, care se prelungi pînă la o oră, timp în care vorbii cu prozatorul tradus în cincizeci de limbi, care mă neliniști. Îl întrebai dacă a văzut cine asistă la ședință și cu ce scop. Am văzut, cum să nu văd, răspunse el agresiv, am văzut totul, nimic nu mi-a scăpat, mie nu-mi scapă niciodată nimic. Sper că luați cuvîntul, îi spusei, e unica șansă să-l gonim pe… și să veniți în fruntea noastră la Uniune. Nu e nimic de făcut, îmi răspunse el cu brutalitate, da, nimic, nu l-ai văzut? Stă și surîde, el știe rezultatul dinainte, își permite să asculte zbaterea noastră cu un surîs ironic… Vorbea de secretarul general, care într-adevăr arborase un astfel de surîs, dar care nu era deloc ironic, părea mai degrabă afectuos, protector… O să-l facem noi, zic, să-i piară acest surîs… Da, da, o să-l facem, o să-l dăm jos, zise maestrul cu ironie amară, și în locul lui o să vină Ion Amăicălițului, pentru el luptăm noi, să vie el în fruntea noastră și să ne omoare pe toți cu ciomagul, în curtea Uniunii, cum bine te-ai exprimat chiar dumneata despre el. Nu iau cuvîntul! Îl prefer pe acest imbecil care surîde. Ce-aș avea eu împotriva lui? Că e imbecil? E un imbecil liniștit și îi e frică de mine, de ce l-aș schimba cu un imbecil de care să-mi fie mie frică? Lasă, zic, că nu sînteți dumneavoastră atît de fricos! Ba sînt! Ce să fac, zice, nu pot eu să lupt cu floreta în mînă, cu unul care ține o ghioagă. Uită-te în jurul dumitale! Îl vezi? M-am uitat în jur, prin marele hol plin de scriitori, dar nu l-am văzut nicăieri pe Amăicălițului. Nici n-o să-l vezi, zice maestrul sarcastic, e acolo, înăuntru, cu președintele Consiliului de Miniștri, cu I. C. și cu marele zimbru. L-au chemat acolo! Da, stă nas în nas cu marele povestitor! Care n-a fost tradus în cincizeci de limbi! Eu am fost tradus! Nu în cincizeci, în cincizeci și una! Dar la ce îmi folosește? Spune dumneata, care ai mintea ascuțită, n-ar fi ridicol pentru mine ca să mă zbat să-l aduc pe acest pitecantropus erectus în fruntea scriitorilor? Da, da, te rog să-mi spui, te rog să-mi răspunzi sincer! Ar fi prea schematic, i-am răspuns. Totul e schematic, îl aud că zice, ți se pare că răstorni un munte și cînd colo răstorni o pietricică. Păduchi, domnule Micu, duc mîna după ceafă și găsesc păduchi! Strivesc păduchi… Nu sînt chiar păduchi, zisei, omul nostru e un simbol al puterii abuzive, trebuie alungat. Da, da, zice, și după aia vine alt simbol al puterii abuzive. Am vrut să-i răspund că individul abuziv va cădea, și el știe asta, și nu va îndrăzni să ne sfideze aducîndu-l în fruntea noastră pe Amăicălițului, dar mi-am dat seama că nu era necesar, știa și el că trogloditul nu era potrivit într-un astfel de post care cerea alte calități decît agresivitatea și violența. Era doar atins că nu fusese și el invitat acolo!? Făcea sceptice și amare presupuneri ca să i le spulber eu, să-i alung îndoiala secretă. Nu i-o alungai însă, îl cunoșteam și știam că nu va abandona și că chiar dacă ar fi fost împins în fruntea noastră Amăicălițului, va continua apoi împotriva acestuia pînă la victoria finală… Un activist surveni și îi spuse în șoaptă că era invitat la tovarășul I. C.. Iată deci… O abordai atunci pe populara poetesă și alte personalități care pe lîngă că le elogiasem sistematic în ultimii trei ani