Veți primi cele trei volume în format electronic (pdf/epub/azw3/mobi) la adresa dvs. de email. Acestea vor avea inserate în metadata un cod unic de identificare.

Abia după patruzeci de zile de tratament începui să observ o ameliorare a bolii de care sufeream. Dispărură și falsele fenomene de diplopie, efect mai degrabă al unei mari oboseli, după cum reconfirmă oculistul, oboseală adîncă, acumulată în cei trei ani de muncă forțată. Oricum, nu aveam cancer și bucuria că scăpasem, a doua oară în viața mea, de moarte (în care crezusem cu întreaga mea ființă) mă făcu să uit de Matilda.

În spital mă vizitară într-o zi Ion Micu și Clara și îmi aduseră flori. Evitînd să se uite la mine, dar nu pentru că ar fi crezut că sînt bolnav, fără să excludă însă și această ipoteză (în acest sens și el și Clara s-ar fi putut pomeni fără veste în situația mea; ei și? Puteai face ceva? „Cu-o moarte toți sîntem datori”, reflectase odată Ion Micu cînd doi scriitori din București muriseră, unul după altul, ba chiar rîsese: „La cimitir, parodiase el ritualul unei ședințe, Cezar Petrescu, pe care tocmai îl îngropau, se pregătește Al. Chirițescu”, care tocmai agoniza), Ion Micu încercă să mă distreze povestindu-mi senzaționala ședință care avusese loc la București între timp și pe neașteptate între scriitori și I. C.

Era curios, în acei ani nașterea și moartea erau evenimente care loveau mai puțin conștiința cuiva decît o mare ședință; spiritul intra mai ușor în criză în astfel de înfruntări decît în fața pămîntului căscat în care unul dintre noi trebuia să dispară. Iar o despărțire era un lucru lipsit de interes, o chestie personală fără semnificații adînci… Erau evenimente eterne puțin importante. Nou și pasionant era ceea ce se petrecea într-o ședință. Nu voia să mă impresioneze și nici nu mă impresiona (avea în glas un soi de modestie simplă și nesimulată de om înțelept care nu jubila de o mare victorie, deși se speria în adîncuri de o înfrîngere) cînd îmi spuse că la ședință luaseră parte președintele Consiliului de Miniștri și președintele Marii Adunări Naționale, bătrînul zimbru al prozei românești… Că Gheorghiu-Dej trimisese ca observatoare două soții de lideri, prieteni de-ai lui de totdeauna, cutăriță și cutăriță, să observe și să raporteze… Că văzîndu-le, el, Ion Micu, înțelesese că miza era mare, că soarta lui I. C. era pecetluită, prezența acestor două observatoare arătînd că șeful cel mare nu mai avea încredere în sinceritatea lui I. C., în raportul pe care acesta avea să-l dea apoi despre felul cum decursese ședința cu scriitorii.

„Nu toți cei care luau parte la ea sesizaseră prezența discretă a acestor două tovarășe și semnificația care se degaja de aici, continuă Ion Micu. Bineînțeles, chestia asta îl lăsa rece pe primul ministru, sarcina lui în cultură era minimă, el avea un loc aparte în conducere, funcție mare, dar putere puțină, ca totdeauna, începînd de la 6 martie ’45, pînă astăzi. Cît despre bătrînul zimbru, se poate spune că ochiul lui vulturesc, «al unei rase necunoscute», nici nu le zărise și chiar dacă privirea sa se oprise o clipă asupra lor, nici măcar o clipă nu se întrebase cine sînt, cu toate că în timpul unor festivități și recepții cu protocol restrîns desigur că avusese prilejul chiar să schimbe cîteva cuvinte cu ele. Gîndul lui zbura prin păduri și lacuri, prin desișuri unde se ascundea vînatul, peste vîlcele prin care oștirile Moldovei dăduseră, prin veacuri, atîtea bătălii, unele sfîrșite prin mari victorii, altele îndoielnice sau sîngeroase înfruntîndu-l pe însuși marele Mahomed Cuceritorul. Nu cuceriseră însă nimic și asta îi dădea, prin secole, bătrînului zimbru, care le descrisese prin fabuloasa sa imaginație, o mîndrie secretă, o lespede de tăcere pe chip și o viziune de nimicnicie asupra prezentului. Credeam că n-o să ne ajute, nu speram să vorbească, nici nu vedeam cum ar putea el să se amestece în ițele încurcate ale acestor contemporani ai scrisului de care el fugise încă din anii de ucenicie. Totuși a spus ceva, o să vezi la urmă, ceva, ca să zic așa, turcesc, care nu era la ordinea zilei, dar constituia după părerea pe care și-o făcuse el despre noi (și poate în secret, și în parte și despre sine) cheia soluționării tuturor conflictelor omului de cultură cu emisarii tuturor stăpînirilor. Desigur, lui I. C. și principalului său adjunct, membru supleant în Biroul Politic, prezența celor două observatoare le spunea multe… De aceea conduseră ședința cu o nervozitate și iritare care inhibară pe mulți fără să-i împiedice totuși să spună cu o îndrăzneală să zicem foarte controlată, că scriitorii nu mai puteau scrie din pricina secretarului general al Uniunii. Cum, sări I. C. scos din sărite, să nu mai poți scrie din pricina… Iar adjunctul său să bruieze aceste voci timide cu ironii bine plasate… Da? Chiar așa, scriitorul nu mai scrie în liniștea biroului său fără să fie ajutat de secretarul general al Uniunii? Ar trebui atunci să-l pună să semneze și pe el pe copertă, numai că ar fi necesari atunci vreo cîteva sute de secretari generali, cîte unul pentru fiecare scriitor. Și ha, ha, ha, rîse singur, crezînd, cum se întîmplase întotdeauna, că întreaga adunare va rîde cu el în hohote. Dar nu rîse nimeni și prima serie de vorbitori, intimidați astfel, își continuară totuși cuvîntul repetînd toți unul și același lucru: să fie scos din funcția sa secretarul general. I. C. se resemnă, nu mai întrerupse pe nimeni, începu să scrie în carnetul lui, avînd aerul că el așteaptă cu răbdare să se termine istoria asta nesărată cu secretarul general care ar împiedica, chipurile, pe scriitori să-și vadă de treabă, și să se intre în ordinea de zi, pe care el o anunțase astfel încă de la început: unele probleme de creație în lumina sarcinilor trasate de partid. Experimentat