lăsat…” „Nu, zisei, las-o să se sperie, vreau s-o văd…” Și intrai în dormitorul ei călcînd greu cu bocancii mei scorojiți de ani, numai a bocanci nu mai arătau. Mă întîmpină o tăcere ferită, de sanctuar. Matilda aprinse totuși hotărîtă lumina. O văzui pe fetiță în patul ei, cu fundul în sus, pe brînci, într-o poziție chinuită, dar cu chipul senin, vîrît în pernă. Dormea. „De ce stă așa?” șoptii. „Nu știu! zise Matilda. Degeaba o întorc eu și o pun să doarmă întinsă, o găsesc cum o vezi.”

Mă aplecai și o luai în brațe așa cum era, ea deschise ochii, și în prima clipă simții corpul ei micuț într-o zvîrcolire de retragere, dar apoi se uită la mine fără să clipească, în expectativă. „Silvia, e tata”, șopti Matilda, și atunci copilul se încredință glasului cunoscut, își deturnă privirea și îngînă interogativ: „Tata?! Tata?” „Tata, mamă, a venit acasă să se joace cu tine… Sărută-l pe tata…” Fetița se relaxă, corpul ei micuț se făcu moale, se aplecă, dar n-o lăsai să mă sărute, o sărutai eu, cu grijă să n-o sperii, o mîngîiai pe părul ei blond, îi sărutai mînuțele. Era amețitor cum mă privea, se uita în lături, într-o parte, apoi în cealaltă, apoi iar la mine, calmă, puțin uimită, cu o ezitare a mișcării de întoarcere a gîtului ca și cînd între timp i-ar fi mers mintea, s-ar fi gîndit, fără gesturi necontrolate, fără grimase de dorințe de copil care nu poate sta locului mai mult de cîteva clipe, cum erau alții. Căldura dulce a corpului ei mi se transmise și mă tulbură și o pace adîncă se lăsă asupra mea, o încordare ascunsă se despleti în mine, neliniștea, privind această minune care nu sperasem să arate astfel, mă părăsi. „Fetița asta nu e proastă”, murmurai răgușit de o emoție copleșitoare, nemaiștiind ce spun, căci nu ăsta era gîndul meu din acea clipă, ci un altul, pe care nu voiam să-l exprim, de recunoștință pentru cea care o făcuse și o învățase în lipsa mea să spună tată, pentru Matilda… „E frumoasă, murmurai mai departe, e atît de frumoasă… Și e blondă…” „N-o să rămînă așa, zise Matilda, dar s-ar putea să rămînă…” „Dar cu cine seamănă, fiindcă nu seamănă nici cu tine, nici cu mine.” „Nu știu, zise Matilda, încă nu se știe, cu toate că unii copii se dezvăluiesc din primele săptămîni… Uneori seamănă cu tine… S-ar putea să fie cine știe ce străbunici… Sau poate o ființă cu totul nouă, sau cu prea puțin în ea din ce-a fost înainte…” Privirea fetiței deveni intensă. „Barba!” zise ea uimită, dar ca pentru sine. „Da, mamă, barba, zise Matilda. Tata are barbă, dar o să și-o radă, să nu te zgîrie…”

Și mi-o luă din brațe, și o puse jos, și îndată micuța făptură începu să meargă, dar cu o direcție sigură. Matilda se luă după ea. „Hai, zise, aruncă și tu zdrențele alea, fă o baie și să ne așezăm la masă. Vezi că avem acum un boyler. Am tras gaze, am scăpat de lemne, avem apă caldă cînd vrem. Am făcut și eu ceva cît ai lipsit, surîse ea, n-am stat degeaba. Vin îndată să-ți aduc pijamaua și halatul…”

Veni să mă întrebe dacă o las să mă spele pe cap. „Trebuie să te tunzi, îmi spuse în timp ce mă săpunea, păduchi ai?” „Probabil!” „Am aruncat tot, și palton, și bocanci…” „Rău ai făcut, voiam să le păstrez ca amintire.” „Ba trebuie să uiți tot… O să-ți povestesc de ce ai luat numai trei ani…” „Trebuia să iau mai mult?” „Cel puțin șapte, căci așa am aflat, pentru nimic se dă trei ani, să aibă ei timp să-ți răscolească viața, și dacă găsesc ceva, îți mai dau…” „De caietele mele ai aflat ceva?…” „Sînt ascunse bine. Nu mi-a fost ușor să pun mîna pe ele, știam ce conțin și ai avut noroc că fratele unei colege de-a mea, care ține foarte mult la mine, e profesor de marxism la Universitatea de partid, și ea mi-a spus: «Matilda, nu e bine, frate-meu mi-a spus că i s-au dat la referat niște caiete ale bărbatului tău. Poate să ia ani grei de pușcărie, dacă el face un referat și spune ce e în ele». «Păi să nu facă», i-am spus eu acestei colege. «Da, zice, dar îi e frică și lui. Dacă Securitatea dă caietele la un contrareferat?» Așa s-a și întîmplat, dar am avut toți noroc, i le-au dat lui Vaintrub… Mi-a telefonat într-o zi că vrea să mă vadă. «Doamnă, zice, nu e bine cu Petrini. Cum a putut să facă imprudența să scrie astfel de lucruri și să le mai țină și în casă? Acuma eu ce să fac? Nu pot să mint, fiindcă…» și mi-a repetat exact ceea ce gîndise și fratele colegei mele: că Securitatea nu se va mulțumi cu un referat și va cere altul, și dacă al doilea va face un referat așa și pe dincolo… În ce situație o să se trezească el, Vaintrub, că a acoperit pe cineva care se făcea vinovat de idealism și fondator al unei noi religii? «Domnule Vaintrub, i-am spus, mai există un referat, nu vă spun al cui, dar există.» «Și ce spune în el?» «În concluzie se spune că sînt prelegeri de istoria filozofiei, rezumate de cărți filozofice materialiste.» «A riscat așa ceva?» «Da, a riscat!» «Bine, atunci voi risca și eu. În orice caz, vom fi doi, poate că nu va mai fi un al treilea»… Poate că ar mai fi fost, cine știe, mai tîrziu, poate că ar fi fost trimise chiar la București, dar am intervenit și eu și mi le-au trimis acasă, mai spuse Matilda în timp ce mă spăla pe spinare. În orice caz, ori trebuie să le pitești bine, ori să le arzi…”

[1] Trebuie să rupi (legătura) fără scrupule (fr.) (n. r.)

VARIANTA COMPLETĂ