și care nici măcar nu mă înspăimîntă. Ceilalți adormiseră. Ieșii afară și anunțai gardianul că unul din noi a murit. „Bine, zise el, du-te și te culcă, acum e tîrziu, o să-l luăm mîine dimineață.” Și își plecă fruntea și se îndepărtă astfel cu pistolul la șold…

[1] Foamea de aur (lat.) (n. r.)

Capitolul V

Mă întorsei acasă după o absență de trei ani și trei luni, căci cele trei de prevenție nu mi se scăzuseră, și spre bucuria mea o găsii pe Matilda tot în casa ei, nu pățise în acest sens nimic. Avea musafiri cînd sosii, pipernicitul și fatala Tamara.

„Victor”, strigă ea cînd mă văzu în prag, plimbîndu-și întîi privirea asupra chipului meu, ca și cînd nu i-ar fi venit să-și creadă ochilor. Sufletul însă îmi era inert, ascuns și tăcut, încît mă ferii de această privire, mă uitai într-o parte, închisei ușa pe care o băteau rafalele viscolului și uitai că sosisem acasă, deși sosisem aievea și într-o fracțiune de secundă văzusem ochii ei încărcați de iubirea de altădată. Dar Matilda nu mă luă în seamă, mă îmbrățișă, își vîrî chipul între obrazul și gîtul meu și rămase astfel ca o statuie care mă strîngea să mă sufoce: „Victor… Victoraș, șoptea. Iubitul meu… Ai scăpat?” „Da, îi răspunsei, am scăpat.” „De tot?” „Da, de tot!” Vrusei să urc scările, să intru în casă, dar ea mă împiedică agățîndu-se de mine, îmi aținu calea, mă înlănțui din nou și începu să mă sărute. Îi pusei mîna pe gură, îmi sărută palma… Apoi se desprinse, mi-o luă repede înainte și strigă: „Artimon, Tamara, a venit Victor! Victor, a venit Victor!” și îmi deschise larg ușa înainte.

Intrai călcînd rar, clătinîndu-mă de oboseală, dar și de nepăsare. Da, vedeam, mă așteptase, dar eu nu mă gîndisem la ea, încercasem de cîteva ori, dar gîndul nu putuse ajunge prea departe în adîncul sufletului, unde tot ceea ce trăisem mai înainte se ascunsese. Deplasarea gîndirii și amintirilor mele fusese aproape totală, ca să pot să trăiesc mai departe, să rîd, să gîndesc la ceea ce vedeam, să pot să mănînc, să mă culc și să dorm. Erau și inși care nu putuseră face acest lucru și se stingeau ca o lumînare în a cărei flacără, odată ajunși acolo, nu știuseră să sufle, sau nu mai avuseseră în ei forța vitală de a se adapta schimbării. Eu mă pregătisem atît de bine încît, dacă la expirarea termenului, în loc să mi se dea drumul, mi s-ar fi spus că mi-a sosit o nouă condamnare (și acest lucru nu era absurd, li se întîmplase unora), n-aș fi fost nici prea surprins, nici prea disperat… Tot astfel, părăsind închisoarea, nu avui decît în primele clipe o bătaie, e drept, violentă de inimă, dar apoi o neliniște stranie mi se insinuă în suflet și redevenii sumbru. Ce-o să se întîmple acum cu mine? mă întrebai. O să fiu reprimit la facultate? Și dacă nu, ce-o să fac? Dar cu Matilda cum o să trăiesc? Și sosi imediat, în amintire, cu o prospețime extraordinară, scena din după-amiaza aceea a botezului, cînd trăisem profund și iremediabil despărțirea de ea, din clipa cînd vasul proiectil îmi zburase pe lîngă tîmplă, și apoi timp de un ceas sub avalanșa defulării spectaculoase a unui sentiment al ei de violență și de înstrăinare totală… A te mai gîndi la cea mai mică urmă de iubire ar fi fost o prostie și o orbire: n-ajunge că iubești tu, iubește, aici e totul, căci ea înțelegea să rămînă activă în viața cu tine, pînă cînd… Ei, pînă cînd? Pînă cînd n-o s-o mai iubești nici tu! Și pe urmă? Pe urmă vom mai vedea… Ei bine, aveam de gînd să parcurg întreagă această etapă, la sfîrșitul căreia nu mă aștepta nimic bun? Il faut couper net[1], îi spusesem eu Matildei, care ezita să rupă cu Petrică. Ei bine, ce-aveam să fac? Voi urma ceea ce o sfătuisem pe ea, acest il faut couper net?

Or, toate acestea nu scoseseră capul în închisoare, se retrăseseră în adînc din clipa cînd fusesem arestat, pînă în clipa cînd văzusem iar cerul și pașii mei ezitanți simțiseră sub tălpi pămîntul liber… Liber, preferai pînă în pragul casei și chiar și după ce intrai în ea, starea de spirit din închisoare, cînd toate aceste întrebări dilematice nu mi se puneau. Luam cunoștință în mod lucid de această amorțire a sufletului și nu voiam s-o alung… „Vreau să văd fetița, spusei, ignorîndu-l și pe pipernicit și pe Tamara lui, care se uitau la mine cu acea umbră în privire pe care o așterne timpul și care ne face să uităm orice jignire sau resentiment: se uitau la mine cu o prietenie afectuoasă de rude. Vreau să văd fetița”, repetai după ce dădui absent mîna cu el. Amintirea fetiței fusese singura care îmi însoțea, ca o luminiță, clipele de dinainte de a cădea într-un somn de plumb. Totdeauna. Nimeni altcineva. Nici mama, căci gîndul la ea mi-ar fi stîrnit durere. Cu fetița trăiam în gînd și în timpul istovitoarei munci subterane, dar o feream, nu era un gînd total, ci doar un gînd că aveam un gînd, și anume, că înainte de a adormi se va aprinde sub pleoapele mele o luminiță, căreia îi surîdeam: „…cîte luni ai tu acum…? cinci…? șapte…? zece…? paisprezece…? Un an, trei… Și cu cine semeni? Cu tata…? Cu mama…? Cu amîndoi…? Cu vreun bunic…? Din partea cui…?”

„Scoate-ți paltonul și căciula, zise Matilda, se poate speria.” Cum să scot paltonul? Sub el costumul meu era rupt, cîrpit și murdar. Pipernicitul și Tamara înțeleseră și se grăbiră să plece. Mă dezbrăcai și vrusei să intru în dormitorul copilului. „Ești nebărbierit și nu ai o figură prea blîndă, zise Matilda. Bărbierește-te, fă o baie… ai timp s-o vezi… ustensilele tale au rămas acolo așa cum le-ai