de mititei se făcuseră deodată provocatorii. Ce-i drept, mai mormăiau cîte ceva în bărbi, dar se retraseră cu toţii, cuminţi, la locurile lor. Bătăiosul de adineauri nici nu îndrăznea măcar să se apropie de cîinele ucis, ca nu cumva să treacă prin dreptul meu.

Stăteam încă aşa, cu pistoalele pe masă, cînd apăru în prag un nou client — un indian.

Purta o haină de piele albă, cu cusături roşii tipic indiene şi pantaloni din acelaşi material, garnisiţi cu ciucuri bogaţi şi cu păr de scalp.

Nici o pată, nici urmă de murdărie pe veşmîntul lui. Picioarele-i fine erau încălţate în mocasini împodobiţi cu perle şi cu ţepi de mistreţ.

De gît îi atîrnau punguţa cu "medicamente", luleaua păcii artistic crestată şi o salbă în trei şiruri de gheare de urs cenuşiu, dobîndite, desigur, cu ocazia vînătorilor prin Munţii Stîncoşi. Un brîu lat, croit dintr-o pătură scumpă de Santillo, îi încingea mijlocul subţire. Din brîu se iveau prăseaua cuţitului şi două tocuri de pistol. În mîna dreaptă ţinea o puşcă cu două ţevi şi cu patul bătut în ţinte de argint.

Capul îi era descoperit, părul lung, des, de un negru-albăstrui, împletit cu cordeluţe din piele de şarpe, se aduna într-o chică în formă de coif. Nici o pană de vultur, nici un semn distinctiv nu-i împodobea creştetul; şi totuşi se vedea cît de colo că tînărul acesta trebuia să fie o căpetenie, un războinic vestit. Profilul său grav, de o frumuseţe autentic virilă, semăna cu al unui roman; doar că umerii obrajilor erau uşor ieşiţi în afară. Avea faţa complet rasă, buzele pline, frumos desenate, iar pielea bătea într-un cafeniu mat, deschis, ca o discretă suflare de bronz. Pe scurt, indianul acesta nu era altul decît Winnetou, căpetenia apaşilor şi fratele meu prin legămînt.

Stătu o clipă în cadrul uşii. Privirea-i ageră, întunecată, se plimbă prin încăpere şi pe feţele celor prezenţi. Apoi tînărul se aşeză în vecinătatea noastră, cît mai departe de beţivanii care nu-l scăpau din ochi.

Gata-gata să-i sar înainte, dar el — deşi mă observase şi, desigur, mă recunoscuse — făcu pe indiferentul. Pesemne că avea motive serioase să se poarte astfel; de aceea mă oprii, arborînd o nepăsare totală.

Citeam pe faţa lui că înţelesese numaidecît situaţia. Privirea-i lunecă iarăşi, cu oarecare dispreţ, asupra găliganilor; iar cînd ne vîrîrăm la loc pistoalele şi ne aşezarăm din nou, un zîmbet satisfăcut, abia vizibil, i se aşternu pe buze.

Personalitatea lui impunea atît de mult, încît se făcu linişte ca în biserică; ceea ce trebuie să-l fi convins pe birtaş că pericolul trecuse, îşi iţi mai întîi capul pe uşă, apoi — după ce se asigură că nu are motive de teamă — apăru întreg.

— Vă rog, o bere! I se adresă Winnetou, cu glasul lui plăcut, sonor şi cu cel mai bun accent englezesc.

Găliganilor faptul îi se păru curios. Îşi apropiară capetele şuşotind între ei şi trăgînd cu coada ochiului spre indian. Se vedea că nu-l prea vorbesc de bine.

Sosi şi berea comandată de Winnetou. Acesta ridică paharul în dreptul geamului, îl studie ca un cunoscător în materie şi sorbi cu sete.

— Well se adresă birtaşului, plescăind din limbă. Bună bere! Marele Manitu al albilor i-a învăţat multe meşteşuguri şi între acestea, fabricarea berii nu e chiar cel din urmă.

— Să fie oare indian adevărat? Îl întrebai în şoaptă pe Old Death, ca şi cînd habar nu aveam cine-i clientul cel nou.

— Este! Şi încă ce indian! Răspunse bătrînul cu glas reţinut, dar cu multă convingere.

— Îl ştiţi cumva? L-aţi mai văzut?

— De văzut, nu. Dar îl recunosc după înfăţişare, după vîrstă şi îmbrăcăminte. Şi mai ales puşca! Faimoasa puşcă de argint, care nu bate niciodată pe alături! Aveţi norocul să-l vedeţi pe un şef indian, cum nu e altul în întreaga Americă de Nord. E vorba de Winnetou, căpetenia apaşilor, cel mai nobil şi mai de seamă om dintre pieile roşii. Numele lui circulă pretutindeni, prin palate şi colibe, pe la toate focurile de tabără. Inteligent şi drept, cinstit şi devotat, mîndru, viteaz fără pereche, meşter în mînuirea armelor, prieten sincer şi ocrotitor al mulţimii nevoiaşe, al oropsiţilor, indiferent de neam şi culoare, Winnetou e cunoscut de-a lungul şi de-a latul Statelor Unite şi chiar hăt dincolo, peste graniţă, ca erou slăvit şi glorios al Vestului sălbatic.

— Dar de unde englezeasca lui perfectă şi ţinuta de gentleman?

— Călătoreşte adeseori prin est. În plus, se spune că un învăţat european, căzînd prizonier la apaşi şi fiind tratat cu multă omenie, a hotărît să rămînă printre ei şi să-i educe. Acesta cică i-a fost dascăl lui Winnetou. Însă cu vederile lui filantropice nu cred s-o fi scos la capăt. Probabil c-o fi renunţat şi decăzut cu vremea.

Bătrînul vorbea foarte încet. Abia înţelegeam ce-mi spune. Şi totuşi Winnetou, aşezat la vreo trei metri distanţă, se adresă noului meu amic:

— Old Death greşeşte. Dascălul alb venise la apaşi din propria lui dorinţă şi fusese primit cu toată dragostea... Nici vorbă să fi decăzut; dimpotrivă, s-a simţit atît de bine, încît n-a mai vrut să se întoarcă printre albi. Cînd a murit, i s-a înălţat un monument în jurul căruia străjuiesc stejarii vieţii. A trecut dincolo, în plaiurile de-a pururi verzi, unde cei duşi nu cunosc ura şi se desfată privindu-l pe Manitu, Marele Spirit. Acolo îl va revedea odată Winnetou, uitînd mizeria şi răutatea care domnesc aici, pe pămînt.

Old Death nu mai putea de bucurie că Winnetou îl recunoscuse.

Faţa îi radia:

— Cum, sir, mă cunoaşteţi, ştiţi cine sînt?

— Nu v-am mai văzut pînă acum, dar v-am ghicit din prima clipă.

Sînteţi un scout al cărui nume zboară pînă dincolo de Las Animas.

Şi Winnetou îşi întoarse iarăşi ochii de la noi. Nici măcar cu o tresărire pe chipu-i dîrz nu arătase că ne-am cunoaşte. Acum şedea liniştit şi medita; doar urechile parcă-i zvîcneau uneori, trădînd atenţia încordată. Între timp, cei şase derbedei continuau să şuşotească, să se întrebe din ochi, să se aprobe reciproc. Pînă la urmă, păru că luaseră o hotărîre. Nu-l cunoşteau pe Winnetou şi nici din vorbele sale nu-i ghiciră identitatea. În acelaşi timp,