ca să repare ruşinea de adineauri, voiau să arunce asupra lui toată ura lor nestăpînită împotriva indienilor, îşi imaginau, probabil, că mie şi lui Old Death nici prin gînd nu ne va trece să-i luăm apărarea; nefiind direct provocaţi, trebuia, după obiceiul locului, să stăm deoparte şi să asistăm impasibili la maltratarea morală a unui om paşnic. Aşadar, unul dintre găligani — acelaşi care mă apostrofase pe mine — se îndreptă agale şi sfidător spre indian. Eu îmi scosei repede pistolul şi îl aşezai pe masă, ca să-l am la îndemînă.

— Nu e nevoie, îmi şopti Old Death. Un Winnetou ştie să dea de-a berbeleacul chiar şi de două ori pe-atîţia derbedei.

Individul se proţăpi în faţa apaşului, îşi puse mîinile în şold şi răcni:

— Ce te plimbi prin Matagorda, mă, piele-roşie? Sălbaticii n-au ce căuta printre noi!

Winnetou nici nu-l privi, îşi duse paharul la gură, bău niţel şi îl aşeză la loc, plescăind din limbă.

— N-auzişi ce-am spus, roşu afurisit? Stărui mînios scandalagiul.

Vreau să ştiu ce cauţi aici! Umbli să ne iscodeşti, spionule? Sînteţi de-ai lui Juarez, javra aceea cu piele roşie ca şi a voastră. Noi, însă, ţinem cu Max, cu împăratul. Iar pe voi spînzurătoarea o să vă mănînce. Dacă nu strigi cu noi "Trăiască împăratul Max!" îţi punem laţul de gît!

Nici acum Winnetou nu-i răspunse. Nici o fibră nu se clinti pe faţa lui.

— Mă-nţelegi, cîine, ori ba? Răspunde imediat! Se răsti derbedeul scos din răbdări şi îi propti pumnul în umăr.

Atunci trupul zvelt al indianului ţîşni ca un fulger.

— Şterge-o! Porunci el cu glas tunător. Nu permit coioţilor să latre la mine!

"Coiot" e denumirea unui lup de prerie foarte laş şi socotit îndeobşte drept cel mai dezgustător dintre animale. Indienii îi folosesc numele drept ocară exprimînd dispreţul nelimitat.

— Cum ai spus? Coiot? Urlă provocatorul. Asta mi-o plăteşti chiar acum!

Cît ai clipi, îşi scoase pistolul. Dar atunci se petrecu ceva la care bătăuşul nu se aşteptase: Winnetou îl pocni peste mînă, arma sări cît colo şi scandalagiul se trezi umflat de mijloc, ridicat în aer şi zvîrlit ca o minge prin fereastra care se făcu ţăndări. "Viteazul" zbură tocmai în stradă.

Lucrurile se petrecură cu o rapiditate pe care nu sînt în stare s-o descriu. Zdrăngănitul cioburilor, gălăgia cîinilor, strigătele turbate ale derbedeilor — toate la un loc iscară un tărăboi infernal, pe deasupra căruia se auzi totuşi glasul limpede şi puternic al lui Winnetou. Arătînd spre geam, apaşul rosti către haita furibundă:

— Mai doreşte careva? N-are decît să se anunţe! Apropiindu-se prea mult de unul din dulăi, acesta dădu să-l muşte.

Dar apaşul îi trînti un picior, încît animalul se vîrî schelălăind sub masă. Bătăioşii vătafi se retraseră intimidaţi şi tăcuţi. Winnetou îi supraveghea cu mîinile goale, fără nici o armă. Singură persoana lui impunea tuturor. Nimeni nu îndrăznea să sufle o vorbă. Apaşul semăna cu un îmblînzitor care intră în cuşca plină de fiare şi le domină doar cu ochii săi teribili.

Deodată, uşa sări în lături şi în prag răsări "eroul" proiectat prin fereastră; avea pe alocuri obrazul zgîriat şi lovit. Răcnind de furie, năvăli cu cuţitul asupra lui Winnetou. Apaşul nu făcu decît o uşoară fentă şi, fulgerător, îi prinse ca într-o menghină mîna înarmată. Apoi îl strînse ca şi adineauri de mijloc şi, săltîndu-l în sus, bufni cu el de podea. Găliganul rămase lat, fără cunoştinţă. Nimeni dintre ai lui nu îndrăzni să-i sară în ajutor. Winnetou, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, apucă liniştit paharul şi îl goli dintr-o sorbitură. Făcu apoi semn birtaşului care se pitise speriat după tejghea, scoase de la brîu o pungă de piele şi-i puse în palmă un bob cît aluna, galben şi lucios:

— Poftim, pentru bere şi pentru geamul spart, master! După cum vedeţi, "sălbaticul" nu ezită să-şi achite datoriile. Să sperăm că şi domnii "civilizaţi" îşi vor plăti consumaţia. Ei, cică, interzic unui "roşu" să şadă aici. Dar Winnetou, căpetenia apaşilor, nu pleacă de teama lor, ci pentru că ştie că, din păcate, numai faţa li-e albă, nu şi sufletul. Pe scurt, mi-e scîrbă de o asemenea societate. Îşi luă puşca de argint şi, fără a se uita la nimeni, părăsi birtul.

Nici măcar spre mine nu-şi întoarse ochii.

Acum, derbedeii se însufleţiră din nou. Dar păreau mai mult curioşi decît supăraţi pentru hapul ce-l înghiţiseră; nu le păsa nici de camaradul lor întins pe jos. Îi interesa mai ales bobul din palma birtaşului.

— Un nugget, lamuri acesta, arătîndu-le bucăţica de aur. Pe puţin doisprezece dolari. Mi-a plătit geamul împărăteşte; de altfel, sticla era cam şubredă şi cîrpită. Ce să spun, indianul pare doldora de nuggeţi.

Banda de rowdy comenta cu invidie faptul că o piele roşie posedă atîta aur. Îşi treceau nuggetul din mînă-n mînă, cîntărindu-l în fel şi chip. Iar noi, profitînd de ocazie, plătirăm consumaţia şi plecarăm.

— Ei, master, ce ziceţi de apaşul nostru? Mă întrebă Old Death, după ce ne văzurăm în siguranţă. Oare-i mai găseşti pereche în lume? S-au speriat de el ca vrăbiile de erete. Îmi pare rău că nu-l mai zăresc nicăieri. L-am fi putut însoţi o vreme. Tare aş vrea să ştiu ce treburi are pe-aici şi dacă a tras la vreun hotel! În orice caz, trebuie să-şi fi priponit undeva calul; nu se poate apaş fără cal, cu atît mai puţin cînd e vorba de Winnetou. În ce vă priveşte, sir, v-aţi descurcat binişor, n-am ce zice. Era cît pe-aci sa intru la griji. Indivizii de soiul ăsta sînt ai dracului de primejdioşi. Dar modul în care aţi dat gata cîinele mă face să sper că veţi ieşi curînd din tagma greenhorn-ilor. Ia te uită că am şi ajuns la hotel! Vreţi să intrăm? Eu, unul, n-aş avea poftă. Un traper bătrîn ca mine nu se închide cu plăcere între patru pereţi, prefer să stau sub cerul liber. Haideţi să mai admirăm Matagorda. Altfel nu prea ştiu cum să ne omorîm vremea. Sau poate v-ar ispiti vreun joc?

— Nu. Nu sînt jucător, nici nu am intenţia să ajung.

— Prea bine, tinere! Aici mai toată lumea joacă. În Mexic e