Am doar o jumătate de soluție.

E timpul să iau o pauză de la gândit.

Comandantul Lewis a fost ultima persoană care a utilizat roverul ăsta. Era planificat să-l folosească din nou în ziua solară 7, în schimb s-a dus acasă. Trusa ei personală de călătorie a rămas încă aici. Scotocind prin ea, am găsit un baton proteic și un USB personal, probabil plin cu muzică de ascultat pe drum.

E vremea să înfulec ceva și să văd ce-a adus bunul comandant în materie de muzică.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 38 (2)

Disco. Dă-o-ncolo, Lewis.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 39

Cred că m-am prins.

Bacteriile din sol sunt obișnuite cu iernile. Devin mai puțin active și au nevoie de mai puțin oxigen ca să supraviețuiască. Pot să scad temperatura din habitat până la 1°C și aproape că vor hiberna. Genul ăsta de lucruri se întâmplă pe Pământ tot timpul. Pot să supraviețuiască așa câteva zile. Dacă te-ntrebi cum supraviețuiesc bacteriile pe Pământ în perioadele lungi de frig, răspunsul e: nu supraviețuiesc. Bacteriile afundate mai adânc în sol, unde e mai cald, se înmulțesc către suprafață, ca să le înlocuiască pe cele moarte.

Vor avea în continuare nevoie de ceva oxigen, dar nu mult. Cred că un conținut de unu la sută o să meargă. Rămâne puțin în aer, pentru ca bacteriile să respire, dar nu suficient ca să întrețină arderea. Deci hidrogenul n-o să explodeze.

Dar asta conduce la altă problemă. Cartofii n-o să agreeze planul ăsta.

Nu îi deranjează lipsa de oxigen, dar frigul o să îi omoare. Deci trebuie să îi pun în ghivece (în pungi, mai exact) și să îi mut în rover. Nici măcar n-au încolțit încă, deci nu e ca și cum le-ar trebui lumină.

A fost surprinzător de enervant să găsesc un mod în care să mențin căldura în rover când nu e ocupat. Dar l-am descoperit. Până una alta, singura chestie de care dispun aici e timpul.

•

Așadar ăsta e planul. Mai întâi, pun cartofii în pungi și îi aduc la rover (să mă asigur că ține nenorocitul de radiator pornit). Apoi scad temperatura în habitat până la 1°C. Pe urmă reduc conținutul de O2 la 1%. Apoi ard hidrogenul cu o baterie, niște fire și un rezervor de O2.

Mda. Pare o idee grozavă, fără niciun risc de eșec catastrofal.

Apropo, eram sarcastic.

Bun, am plecat.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 40

Lucrurile n-au reușit sută la sută.

Se zice că niciun plan nu dă roade la prima implementare. Trebuie să fiu de acord.

Iată ce s-a întâmplat.

Mi-am adunat curajul să mă întorc în habitat. Odată ce am ajuns acolo, m-am simțit nițel mai încrezător. Toate erau cum le lăsasem. (La ce m-oi fi așteptat? Să-mi fure marțienii catrafusele?)

Avea să dureze până să răcesc habitatul, așa că m-am apucat imediat de treabă și am reglat temperatura la 1°C.

Am pus cartofii în pungi și, cu ocazia asta, i-am verificat. Au făcut rădăcini frumoase și sunt gata să înmugurească. La o chestie nu mă gândisem, și anume cum să le aduc de la habitat la rovere.

Răspunsul a fost destul de simplu. Le-am pus pe toate în costumul spațial al lui Martinez. Apoi le-am târât cu mine la roverul pe care-l amenajasem drept pepinieră temporară.

Asigurându-mă că am forțat radiatorul să rămână pornit, m-am întors la habitat.

Când am ajuns, era răcoare. Deja 5°C. Tremurând și văzându-mi respirația cum se condensa în fața mea, am mai aruncat niște rânduri de haine pe mine. Din fericire nu sunt un tip masiv. Hainele lui Martinez încăpeau peste ale mele, iar ale lui Vogel peste cele ale lui Martinez. Hainele astea de doi bani au fost proiectate să fie purtate într-un mediu cu temperatură controlată. Chiar și cu trei rânduri de țoale, tot mi-era frig. M-am cocoțat în cușeta mea și m-am vârât sub pături ca să mă încălzesc.

Odată ce temperatura a atins 1°C, am mai așteptat o oră, doar ca să mă asigur că bacteriile din pământ au primit semnalul că era vremea s-o ia mai încet.

Următoarea problemă de care m-am lovit a fost regulatorul. În ciuda încrederii mele arogante, n-am fost în stare să-l păcălesc. Chiar nu vrea să absoarbă prea mult oxigen din aer. Nivelul minim la care l-am putut duce a fost de 15 la sută. După asta, pur și simplu a refuzat să mai coboare și n-a contat nimic din ce-am făcut. Îmi croisem tot felul de planuri despre cum să-l desfac și să-l reprogramez. Dar se pare că protocoalele de siguranță erau în memoria ROM.

Nu pot să-l învinovățesc. Singurul lui scop e să împiedice atmosfera să devină letală. Nimeni de la NASA nu s-a gândit: „Hei, hai să facem posibilă lipsa totală de oxigen, ca să cadă toți ca niște muște!”

Așa că am fost nevoit să folosesc un plan mai primitiv.

Regulatorul folosește un anumit tip de duze pentru prelevarea probelor de aer și un alt tip pentru separarea acestuia. Aerul destinat separării prin înghețare vine printr-o singură duză mare de pe unitatea principală. Dar prelevarea probelor de aer se face prin nouă duze mici, care sunt legate prin conducte de unitatea principală. În felul ăsta obține o medie a habitatului și nu e derutat de dezechilibrele existente pe arii restrânse.

Am lipit bandă adezivă peste opt dintre admisii, lăsând una singură activă. Apoi am lipit gura unui sac mai mare peste deschizătura de la gât a unui costum spațial (de data asta cel al lui Johanssen). Am făcut o gaură mică la fundul sacului și am lipit-o peste admisia rămasă.

Apoi am umflat sacul cu oxigen pur din rezervoarele costumului. „Să dea naiba!” s-a gândit regulatorul. „Aș face bine să scot oxigenul imediat!”

A funcționat de minune!

Până la urmă m-am hotărât să nu port costumul spațial. Presiunea atmosferică urma să fie în regulă. Tot ce-mi trebuia era oxigenul. Așa că