— Toate rolurile mele le dă Mărioarei S…

  Marioara S… era o actriţă destul de tânără, care trecea drept foarte frumoasă când privea languros, căci îşi „făcea” bine capul. N-avea nici un fel de feminitate, oricum însă era şi mai vioaie şi mai subţire decât Emilia. Nu era lipsită iarăşi (când nu vorbea) de o graţie reală. Numai faptul că femeia din faţa mea nu-şi dădea seama ce deosebire e între ea şi Marioara S… şi tot devenea concludent pentru lipsa ei de bun-simţ, pentru incapacitatea ei de a avea impresii cât de puţin întemeiate, de a descoperi nuanţe.

  — Crezi că ţi-ar fi convenit rolurile Marioarei S?… Am întrebat-o înmuiat şi din cauza căldurii, deşi ferestrele erau în umbră, căci soarele trecuse înspre dreapta, dar moleşit mai ales din cauza descurajării de a găsi vreodată vreun punct de înţelegere cu femeia asta.

  Sora Emiliei tocmai intrase cu o tavă pirogravată pe care erau două ceşti de cafea, una verde şi alta albă, cu dungi aurite, iar alături de ele două dulceţuri, pe farfurioare în formă de frunză de vie.

  — Cum, n-aţi auzit-o pe Emilia niciodată?… Aaa! Te face să plângi. N-aţi fost la teatru? Ia spune, Emilio, scena din Modelul4.

  Era totuşi cald, iar sufrageria asta săracă, veche, cu faţa de masă cu pătrate alb-roşii, cu un bufet de stejar cu florile sculptate, dezghiocate, cu uşile fixate, ca să nu se deschidă singure, prin bucăţi de hârtie vârâte sub ele, cu pomiere cu mere noduroase, oricum nu te predispune să asculţi scene declamate. În colţ, un patefon de lemn, model vechi, lângă un divan deşelat, acoperit cu velinţe româneşti, mă îndemna să mă trântesc pe el, deşi perinele, una pictată avea culoarea cojită acum, iar alta deformată şi cu conţinutul grămădit într-un colţ, arătau nu numai că gazdele sunt relativ neatente cu nimicurile materiale ale existenţei, dar şi că destulă lume se mai trântise pe acest divan. Am rămas deci pe scaun, şi-am îngânat vag în contrast cu preciziunea invitaţiei…

  — A, nu! Nu am auzit-o niciodată în Modelul. Era să adaog „deşi mă duc des la teatru”, numai aşa dintr-o nevoie de reacţiune ironică la întrebarea Valeriei, care bănuia că nu merg la teatru dacă n-am văzut-o pe soră-sa în Modelul.

  — A ieşit acum cinci ani, la producţie cu ea… Emilia, haide, fă scena cu prinţesa. După ezitări şi surplus de invitaţii, de altfel destul de reci, Emilia s-a ridicat în picioare, a dat scaunul la o parte, a lipit coatele de corp, strângând pumnii, a făcut o grimasă de durere şi dispreţ şi, aruncând energic capul în profil, pe când corpul era cu faţa la noi, a început:

  — Nu, doamnă, este amantul meu… Amantul meu – o, cât am suferit pentru el… Aa! Ce ştii dumneata? În timp ce dumneavoastră, femeile de lume, trăiaţi în vârtej (Emilia ezită), vârtejul luxului ameţitor, eu petreceam nopţi întregi deasupra maşinii de cusut, ca să poată cumpăra a doua zi pânză şi vopsele pentru tablouri… (Şi din gât, sec:) Ce ştii dumneata, doamnă, ce e amorul?”

  S-a oprit subit şi s-a aşezat scurt şi liniştit la masă.

  — Nu sunt în nervi azi.

  Am început să mint gratuit şi neconvins.

  — Dar nu, dar nu, era foarte bine…

  Valeria, corpolentă şi cu sânii aproape turtiţi unul de altul în strânsoarea brasierei, s-a grăbit, luând notă de aprobarea mea oarecum.

  — A, păcat că n-ai auzit-o… A fost aplaudată mai mult decât celelalte şi i-au aruncat flori pe scenă.

  Acest „i-au” care ar corespunde anonimului „on” etc. Nu era totuşi chiar atât de anonim, căci am fost şi eu o dată la o producţie cu prietenul R., şef de cabinet al teatrului, şi ştiu că fetele şi prietenele lor îşi aruncau flori din sală una alteia, dar nu e mai puţin adevărat că şi aci era un soi de ierarhie: cantitatea era în raport oarecum şi cu meritul celei omagiate, căci chiar manifestările acestea au limite. Cinematografiştii, de pildă, ştiu că nu pot face reclamă mare oricărui film. De altfel, cred că multă lume socoate că Emilia are talent. Ba mulţi o cred şi frumoasă. Are capul rotund de tot, ceea ce e încă mai subliniat fiindcă poartă părul pieptănat lipit şi despărţit în două printr-o cărare din creştet până în mijlocul frunţii. La spate e răsucit puternic într-un coc mare, ceea ce înseamnă că e deci o coafură grecească. Fruntea ei, fragment de sferă, e aşa de limpede, de parcă niciunul dintre milioanele ei de strămoşi n-a încreţit-o vreodată din cauza vreunui gând.

  Jos e mărginită de arcade inginereşti de geometrie, mai ales că sprâncenele smulse cu trudă sunt trase ca de un penel sigur. Orbitele nete, desăvârşite şi ele, ca nişte scheme de peştişori cărora li s-au retezat capetele şi sunt puse frumos faţă-n faţă, nu s-au adâncit niciodată de suferinţă. Ochiul verzui, mare, le umple perfect. Pleoapa de jos, cu genele făcute cu rimei, se pierde aproape imediat în obrazul plin, iar cea de sus e foarte apropiată de sprâncene, ceea ce dă impresia că Emilia e mereu încruntată (fără nici o dungă totuşi). Nasul e oarecare, dar buza de sus subţire, cu tot şănţuleţul ei, pare că e într-o piele prea scurtă; din pricina asta, se vede, Emilia nu poate surâde. De altfel, toată faţa îi e parcă îmbrăcată într-o piele albă, frumoasă, dar mult prea scurtă şi numai de aceea stă întinsă. Îmi aduc aminte că se spunea despre o fostă „demimondenă” că şi-a injectat în obraji parafină ca să-i dispară cutele. Aşa parcă a făcut şi Emilia. În orice caz, seamănă mult în privinţa aceasta cu acele capete cu pielea întinsă, cu roşu în obraji, din cărţile poştale ilustrate pe care scrie într-un colţ „Souvenir”.

  — Dar cum se face că n-aţi plecat nicăieri? Mă întrebă, „ca să întreţie conversaţia”, Valeria.

  Îi explic că n-am avut concediu (deşi