— N-aţi fost nici la moşie? Cu căldurile astea…

  Valeria asta simte nevoia să mă scuze cu orice preţ faţă de concepţia ei de eleganţă şi „lume bună” că n-am plecat. În sufletul ei e, probabil, o luptă între noţiunea de om elegant pe care o are ea şi aceea pe care i-o ofer eu. Toată „lumea bună”, aşa cum o concepe ea, îşi face un punct de demnitate din a părăsi Bucureştii vara; dar, pe de altă parte, ştie, oricât de vag, că „eu sunt primit în cele mai bune familii”. Ştie că „am şi parale”. E aci una din acele tranziţii care mă pasionează. Pe viitor, Valeria, care are acum 40 de ani, sau va renunţa să mai judece eleganţa lumii după criteriul de până acum – unul dintre atâtea multele câte o fi avut – sau nu mă va socoti pe mine elegant. Pentru moment e într-un soi de expectativă îndelungată.

  Dar Emilia, care se aşezase la masă şi părea că ia parte la convorbirea începută, se ridică precis, dând din nou scaunul la o parte, şi, tot cu capul în profil, cu coatele lipite de corp şi cu pumnii strânşi, începe dintr-o dată ca şi când i-ar fi venit din senin, din nou zguduitor:

  — Doamnă, sunteţi o mizerabilă… O… cât l-am iubit. E viaţa… Viaţa mea, doamnă. Din ochii mari, verzui, prinşi molatec cu pleoapele lor grăsuţe în orbitele geometrice, tot timpul îi curgeau două mici fire de lacrimi, nu atât de puternice ca să ajungă la rădăcina nasului, dar destul de adevărate ca să trezească acelaşi fenomen şi în ochii Valeriei.

  Prietenii mei cred sincer că n-am inimă… Şi citează cazuri de autentică insensibilitate pe care aş fi dovedit-o adeseori, refuzând de a crede celor în nenorocire. Partea de adevăr e însă că plânsul provoacă în minte o reacţiune de mânie şi dezgust… De atâtea ori am fost în pragul morţii (de două ori rănit, două accidente de automobil, unul de avion), am fost îngrozitor nedreptăţit, totuşi ştiu bine că nimic nu justifică plânsul demonstrativ. Nu corespunde – şi m-am gândit mult la asta – nici unui sentiment, nu dovedeşte nimic. Nu e nici o legătură între el şi sinceritatea emoţiei, sau, mai bine, între el şi valoarea simţirii. Emoţiile mortale sunt intense, palide şi egale. Cei cu adevărat în stare să sufere sufleteşte au şi orgoliul de a refula totul, au şi durerea inferiorităţii lor de o clipă – şi poate că tocmai această comprimare mistuie şi doare mai mult, deci e de presupus că tocmai cei mândri, care îşi ascund simţirea, sunt cei care, şi mai ales prin asta, suferă cu adevărat.

  Plânsul demonstrativ mie îmi reaminteşte de o femeie care şi-ar schimba bandajul igienic în public.

  Şi, în genere, plânsul după „fericire”, orice s-ar spune, nu mă impresionează, pentru că cei care-şi clamează aprig şi humos „dreptul lor la fericire” şi-l doresc mai totdeauna lovind necruţător în alţii.

  Emilia pretinde însă de la mine un cuvânt, un semn de admiraţie. S-a aşezat din nou la masă, se sprijină în coate şi priveşte aiurea, aşteptând. Valeria e de asemeni surprinsă de tăcerea mea prelungită, dar când observă că gândesc, deduce, pare-se, că sunt tulburat. Eu simt una dintre acele impulsii irezistibile de a face ceva inconvenabil şi absurd, ca, de pildă, de a mângâia barba mare şi mătăsoasă a unui domn grav; sau de a turti cu o palmă scurtă şi apăsată cilindrul mătăsos al unui personaj mărginit şi important, în sfârşit ceva analog acelui procedeu de cinematograf de a trânti un castron de cremă în obrazul unei profesoare urâte şi solemne. Acum, când am văzut sentimentul Emiliei, când, potolită şi pătrunsă de importanţa talentului ei, aşteaptă un cuvânt de la mine, eu să-i spun, de pildă, calm şi firesc, că ar fi bine să se lase de teatru şi să se apuce de croitorie, însă nu de croitorie fină, sau, şi mai bine, să se facă vânzătoare de cămăşi gata şi gulere de cauciuc. Dar e prea cald şi, la urma urmelor, nici nu merită sforţarea unei articulări. Fără voia mea, cu aceeaşi gratuitate cu care mă pregăteam de ţâşnire, mă trezesc zâmbind admirativ: „Foarte emoţionant!” Valeria are ochii cei mai dulci din lume.

  — N-ai cumva pe cineva la Teatrul Naţional?

  Dar soră-sa protestează, dezamăgită desigur de nenumăratele încercări înfructuoase.

  — Valeria, domnul… Nu se ocupă cu teatru.

  Mă conving tot mai mult că Valeria, datorită şi corpolenţei şi vârstei, s-a confirmat în funcţiunea de manager artistic al surorii ei.

  — Taci din gură, că ştiu ce spun… Şi, întorcându-se spre mine, mai direct: Poţi să ai talent cu carul, că dacă n-ai un pic de protecţie e tot degeaba. Când te uiţi la alea de la Naţional… Că toate au ajuns. Vezi, una trăieşte cu directorul, alta cu regizorul… Valeria se întrerupe, căci surprinde strecurarea unui gând pe figura mea… Rechemat, îmi opresc privirea pe rochia ei albastră cu boabe negre, sub care apar bretelele subţiri, ca nişte şireturi, ale brasierei. Cum stă puţin aplecată deasupra mea, îi văd sânii. În loc să fie între ei o vâlceluşă de carne albă şi fragedă, nu e decât o cută întunecată, care e singurul hotar între burdufioarele lor molatece, lăptoşi cum sunt şi lipiţi unul de altul ca două emisfere cerebrale. Totuşi îmi vine să întreb: Dar, în definitiv, Emilia de ce nu se culf ă şi ea cu directorul sau cu regizorul, dacă n-o fi făcut-o încă? Îmi dau seama că, chiar în după-amiaza asta îmbâcsită de august, întrebarea e oarecum nepotrivită într-o casă care îţi oferă cafea şi dulceaţă şi spun deci, senin şi degajat, privind umărul Valeriei:

  — Frumoasă rochie…

  Mint serios şi indiferent, căci am pierdut toate punctele de contact logic cu aceste două femei…