Într-o convorbire, replicile se angrenează, au corespondenţe îndepărtate şi, desigur, un convenţionalism care presupune că anumite adevăruri şi preciziuni sunt câştigate pentru discuţie din însuşi faptul că trăim în aceleaşi oraşe, în aceleaşi zile, că ne îmbrăcăm nemţeşte. Ceea ce numesc eu dreptate, sinceritate, adevăr, frumos e însă atât de departe de ceea ce corespunde la ele acestor noţiuni, încât niciodată nu vom izbuti să ne înţelegem. O convorbire e aşa, ca jocul acela al figurii. De pe dosul oglinjoarei: când nu izbuteşti să potriveşti cele cinci mărgeluşe albe în gura turcului, dacă eşti înţelept începi să-i admiri mustăţile… Sau faci din oglinjoară sfârlează. Deci, ca să accentuez admiraţia, pipăi puţin rochia Valeriei.

  — Este eponj, nu?

  Femeia o clipă nu ştie ce să creadă, pe urmă are aerul să gândească: „eu totdeauna am ştiut că mă îmbrac bine, dar iată numai el, că e băiat subţire, îşi dă seama de asta”. Desigur, o gândeşte. Toate femeile cred totdeauna chiar cel mai absurd şi mai gratuit dintre gesturile de admiraţie, dacă vine serios, de la cineva care nu e din cercul lor obicinuit. Vai, dacă eu însumi, atunci când nu văd intenţia de glumă, sunt înclinat să cred tot binele care se spune despre mine. E ca un omagiu, o recunoaştere necunoscutului. Nimic nu garantează valorile curente, deci noi toţi, chiar atunci când gustul şi educaţia noastră ne spun altfel, ne putem permite să credem complimentul care ni se face serios (ceea ce desigur nu exclude minciuna totuşi) ca hotărârea unei improvizate Casaţii, pe care profităm de ocazie ca s-o admitem infailibilă.

  Cu toate că e măgulită că-i admir rochia, Valeria nu uită însă că n-am fost în stare să-i ascult tirada începută despre stelele care trăiesc cu directorul… În aerul închis al sufrageriei se mai adaogă şi golul unei tăceri. Aş vrea să spun ceva, dar gândurile s-au depărtat de mine că trebuie să le trag înapoi ca pe nişte balonaşe captive, cărora, dându-le liberă sfoară, s-au ridicat şi s-au lipit de tavan. Sunt aici, lipite de tavan, politeţa şi gândurile mele, dar ca să le pun în frază trebuie să le scurtez sfoara şi să le mânuiesc cu interes. Şi n-am nici un mobil să fac asta. E acum o tăcere nemişcată, de care Valeria profită ca să aducă întreaga atmosferă la punctul iniţial, la ceea ce mă adusese aci, ca revenirea la dezbaterile unei comisii după o frivolă digresie… Prin urmare se scoală ridicând tot trunchiul în brasieră şi centură, lat, întărit ca un sac plin:

  — Mă duc la bucătărie să-mi văd de dulceaţă… Că am luat nişte caise, o frumuseţe… Tot ce am găsit mai bun în piaţă…

  Nu mă costă nimic să întreb:

  — Dar vă pricepeţi să faceţi dulceaţă? Naivitatea întrebării mele amuză sincer pe Valeria.

  — Vai de mine… Dulceaţă? Păi asta, pe care aţi luat-o, nu-i făcută de mine?… Şi, ducându-se la bufet, scoase foaia de hârtie îndoită de sub micile uşi care, amândouă, se desfac brusc ca nişte aripi de lemn, lăsând să se vadă înăuntru, aliniate ca la cofetărie, o serie de borcane, roşii, galbene, roze, toate etichetate. Să-ţi fac eu dulceaţă… Ia uite ici… Şi Valeria le prezintă ca un căpitan al dulceţurilor, pe fiecare muşchetar în parte, după ce mai întâi le citeşte etichetele. Desigur că ea le cunoaşte şi pe dinafară, dar mai mult ca să-mi arate mie că e vorba de ceva sistematic şi destul de preţios. Uite aici dulceaţă de cireşi amare… Şi iar citeşte, asta-i de vişini… Borcanele astea sunt de caise crude.

  — Dar astea care le faceţi acum?

  Valeria e şi mai amuzată de naivitatea mea, iar Emilia intervine doctoral:

  — Or fi de caise coapte… Astea-s de caise crude… E foarte pricepută Valeria la gospodărie… Şi fără să ia notă de aprecierea mea elogioasă: A, să fi văzut la Bârlad ce cămară, ce casă aveam.

  Acum sunt sincer surprins, şi cum Emilia a trecut alăturea, unde ştiu că e camera de dormit:

  — Sunteţi din Bârlad?

  Valeria îmi explică aşezat şi cu oarecare dichis în frază:

  — De la Bârlad chiar nu… De pe lângă Tecuci… Dar bărbatul meu era la prefectură la Bârlad.

  Sunt bucuros, căci de la Bârlad e prietenul meu, scriitorul.

  — Atunci îl cunoaşteţi pe G…?

  — Cum să nu?… Cum să nu? Doar eram prieteni, buni vecini… Şi cu conu Nicolăiţă, şi cu coana Verona… A, parcă-l aud pe conu Nicolăiţă: „Duducă Valeria, mă rog matali, să ne trimiţi şi nouă din cozonacii matali… Că madam G…, aşa-i zicea el nevesti-si, madam G… niciodată nu mi-i rumeneşte aşa.” Că aşa cum îi potriveam eu din făină şi aluat, cum presarăm stafidele grase şi aurii… Nu orice stafide… Pe urmă, cozonacii, trebuie să ştii…

  Şi uitând că se întorsese la punctul iniţial al vizitei, răpită, de timp şi de amintiri, duduca Valeria, tot în picioare, a devenit foarte mobilă.

  — A, o dată la Sfântul Grigore… Ziua lui bărbatu-meu… Ce-a fost la noi… Dascăli, ofiţeri… Judecătorul… Că toată lumea venea bucuroasă… Că ni se dusese vestea. Mă rog matale… Să mănânci ghiveci făcut de mine… Că îl făceam scăzut în oală de pământ. Numai aşa merge ghiveciul. Şi trebuie să pui de toate. Unele fac ghiveciul numai cu piept de vacă, dar nu iese bun. Nu-nu-nu. Trebuie să adăogi şi o jumătate de carne de berbec, vreun kilogram de momite, daa!… Altfel iese fără grăsime… Nu mai spun că nu trebuie să lipsească nici un fel de legumă şi zarzavat!… Fireşte… Şi dacă crezi matale că ajunge! Aş… Trebuie să ştii să-l potriveşti din foc… Dacă-l pui pe un foc prea iute, s-a isprăvit, iese fiertură… Trebuie un foc domol, ca să pătrundă bine, şi laşi patru-cinci ceasuri ca să scadă de tot, că ghiveciul care are zeamă nu mai e ghiveci.

  Competenţa cu care Valeria vorbeşte de arta culinară nu e de dispreţuit, şi dacă